Spring!

             Printre altele pentru că s-ar putea crede că de la ultimul post sunt într-o continuă vacanță ( lucru total neadevarat) dar mai ales pentru că, cel puțin calendaristic, mâine vine primăvara, m-am gândit să îți spun să ai o primavară frumoasă, cu mult soare în drumurile de zi cu zi și în suflet, cu multe flori și multe zambete.

Cu drag frânturi de amintiri frumoase. Enjoy!
   
                                                   Veronica(The Movie)- Vine primăvara

Vacanță.. Învățături și Happy

          Şi s-a dus! Încă un pas important a fost făcut pe drumul spre "noi lecţii". Cei care au împărtăşit acum sau vreodată această experienţă a unui astfel de examen ştiu foarte bine foarte multe detalii ale acestei etape. Etapă care fiind concepută de oameni pentru oameni este perfectibilă şi probabil va fi mereu dar nu despre asta vreau să scriu.

          Vacanţă, parcă sună şi ciudat dar probabil că aşa se numeşte perioada asta, perioada care a început, ca orice început de bun augur, de LUNI. Probabil una dintre cele mai frumoase zile de luni pe care le-am trăit până acum, o zi de luni care în lumea MEA arată cu totul şi cu totul diferit faţă de ziua de luni a majorităţii oamenilor din jurul meu. O zi de luni  pe care aproape toată lumea a întâmpinat-o cu o oareşce  nostalgie a weekendului şi cu gândul la o nouă săptămână de lucru, eu în schimb.. m-am trezit că e o zi de luni în care pot face orice îmi trece prin cap, pot să îmi schimb programul anytime- sau mai bine zis: care program?- în concluzie eram precum într-o secvenţă dintr-o staţie de metrou care ar arăta ca într-o zi de LUNI dimineaţa, evident: Unirii soseşte metroul în staţie, coboară călătorii, toată lumea se îndreaptă spre scări, e aşa o maaare de oameni mergând în aceeaşi direcţie şi printre ei un rătăcit care a uitat că trebuia să se urce la capătul celelalt, vrea să ajungă în cealaltă direcţie, lucru pentru care este nevoit să meargă "contra curentului".

           Într-o astfel de zi minunată, respectându-mi statutul de careless person, am mers foarte mult pe jos, uneori fără direcţie (cu toate că eram în căutarea a diverse locaţii cu diverse scopuri), am mâncat în oraş (a se citi cantină) şi I went shopping, evident fără să-mi trebuiască nimic dar lăsând la casă o sumă mare de bani (relativ la bugetul meu de om fără servici).

           Nu am mai ajuns de mult la acel local minunat din capitală unde se poate mânca bine şi bun cu o sumă potrivită cu buzunarul studenţilor şi de această dată m-am trezit pe un scaun, în faţa unei mese bleo, cu o tavă bleo în față- bineînţeles goală (înainte îmi era foame şi nu trebuia decât să mănânc nu aveam timp de observaţii şi filosofii). Am realizat în câteva secunde că sunt într-un loc căruia nu-i mai aparțin- ce poetic a sunat asta relativ la o cantină :))- şi că este atât de bine să fiu acolo. M-am simţit efectiv fericită pentru câteva minute bune- rezumând: tocmai mâncasem deci I had a happy stomach, puteam să stau pur şi simplu pe scaun în faţa tăvii mele bleo pentru că nu trebuia să fiu nicăieri la o anumită oră şi aveam în faţă atât de multe variante de a-mi petrece timpul în după amiaza ce urma că nici nu ştiam ce să aleg. Uite asta da moment în care te poţi lăuda că ai găsit fericirea în lucruri simple. This is one thing I should thank BIG R for ;)

              Pentru toţi colegii care înţeleg foarte bine despre ce e vorba în ideile de mai sus, VACANŢĂ PLĂCUTĂ!

Ascultari placute, cu drag.

                                                Ronan Keating - Life is a Rollercoaster

Si acum incotro?

         Pentru că se apropie un moment important şi pentru că în ultima vreme mi se repetă foarte des "stai dragă liniştită că nu e un capăt de lume", afirmaţie pe care nu o contrazic dar nici nu o aprob 100%.
         Pentru că nu am mai stat de mult doar eu cu gândurile mele, încercând să le dau o formă comestibilă pentru genul acesta de manifestare, şi până la urmă de ce nu şi pentru mine.
         Pentru că aş avea extraordinar de multe de spus dar nu am timpul necesar în acest moment.
         Şi nu neapărat în ultimul rând, pentru că de altfel amintrea acestei melodii, nu ştiu exact de ce, m-a dus cu gândul la "my blog" :P

Ascultări plăcute, cu drag.

Disappointing...

Blessed is he who expects nothing, for he shall never be disappointed.



              Încă nu ştiu dacă este cel mai potrivit cuvânt dar e singurul care-mi vine în minte în acest moment. Totul a pornit de la o situaţie de viaţă pe care probabil pe mulţi i-ar face să zâmbească şi să exclame cu uimire că sunt surprinşi de uimirea mea şi totuşi...
Fiecare îşi trăieşte viaţa după propriile reguli şi de obicei cu cât vârsta e mai înaintată cu atât aceste reguli sunt mai greu de schimbat dar indiferent de reguli aproape toţi avem momente când we fail cu graţie. Cel mai surprinzător este faptul că de cele mai multe ori, atât timp cât nu intrăm în patologicul psihiatric, ne dăm seama când suntem pe un drum greşit, când funcţionăm cu avariile pornite şi ne dăm seama că trebuie să schimbăm ceva dar continuăm panta descendentă dintr-o inerţie de data asta aş putea spune patologică. De obicei cu cât te deplasezi pe aceeaşi traiectorie descendentă începi să prinzi viteză din ce în ce mai mare, să-ţi transformi luminile de avarie în adevărate girofare şi să îţi dai seama că te îndrepţi spre ceva din ce în ce mai dificil simţind că parcă ai fost cuprins de o maaare avalanşă. Evident că dacă la început ţi-a fost teamă să reacţionezi, acest sentiment paralizant se amplifică direct proporţional cu lungimea de drum greşit parcursă şi totuşi prima licărire de raţiune îţi transmite că trebuie să ceri ajutor- acesta este primul pas. 
              De ce scriu asta? Pentru că încă nu-mi dau seama cine este cel mai afectat într-un moment de cădere, cel care trăieşte în mod direct acel moment sau cei din jurul său care s-ar putea simţi trădaţi şi dezamăgiţi? Să nu uităm că la toate astea se adaugă pe umerii personajului principal şi vina şi implicit dezamăgirea lui de a îi fi dezamăgit pe cei dragi. Până la urmă o situaţie de cădere e o bună rampă de lansare a unei adevărate depresii, caz în care este o provocare pentru cei ce încearcă să ajute la rezolvarea ei.
              De fapt scriu asta pentru că am fost, nu cu mult timp în urmă, în situaţia personajului principal şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am primit ajutorul de care aveam nevoie prin prietenii mei, evident le mulţumesc şi lor dacă îşi vor arunca vreodată privirea pe postarea aceasta, iar acum mă regăsesc în  situaţia de a privi o problemă relativ similară din altă perspectivă. Constat cu tristeţe că nu sunt destul de logică în gândire şi de "pe poziţie" pentru a putea să am o atitudine fermă şi în acelaşi timp blândă, constat că sunt bulversată şi cel mai tare mă îngrijorează ideea de a nu fie eu cea care strică echilibrul, ne a nu fi eu cea care imprimă situaţiei o turnură greşită care ar putea împiedica personajul principal să primească ajutorul de la Dumnezeu, pe care ştiu că îl va primi, dar.. nici nu ştiu cum să zic.. nu vreau să fiu eu cea care să contribuie la un ajutor mai mic sau mai puţin eficient sau mai traumatizant. 
              Nu vreau să primească mai puţine daruri decât am primit eu într-o situaţie similară şi în acelaşi timp nu vreau să plece din situaţia asta fără să înveţe ce avea de învăţat. Ştiu am pretenţii :)


              Să ai parte de lecţii cât mai puţin solicitante şi cât mai eficiente îţi doresc din suflet, iar pentru cele mai dificile şi traumatizante să ai parte de tot ajutorul de care ai nevoie!

Cu drag o melodie pentru inspirație.




                                             Sarah Brightman- Deliver me

Cât de mult contează adevărul?

         Mă gândesc că poate mi se trage de la minunata activitate de învăţare intensa- btw pentru cei interesaţi.. toată lumea spune despre cât de grea e facultatea de medicină nimeni nu spune ce se întâmplă după cei 6 ani, care de altfel mie nu mi s-au părut chiar atât de complicaţi. dar ceea ce urmează după ei mi se pare ceva.. pe alocuri traumatizant. Aşa trecem peste partea asta că nu ăsta era scopul postului...
        Un copil aude de mic, de obicei de la părinţi, care de altfel se ocupă de educaţia copilului, faptul că în viaţă trebuie să spui adevărul, sau în fine e bine să spui adevărul şi să nu spui minciuni. Copilul creşte însă şi pe măsură ce începe să înţeleagă cum merg lucrurile în lumea în care se dezvoltă el, află că de fapt a spune adevărul nu e mereu cea mai bună soluţie, începând cu lucruri mărunte şi poate mai puţin importante de gen.. note de la şcoală, şi continuând cu lucruri să zicem aparent la fel de mărunte dar, după părerea mea mult mai profunde, şi aici mă refer la a spune pur şi simplu ceea ce crede despre o situaţie sau persoană. Copilul află că pentru a se proteja pe sine de suferinţă sau de reacţii ciudate din partea celor din jur trebuie să înveţe să fie diplomat sau ipocrit, depinde de gradul fiecăruia de toleranţă, căci în funcţie de asta îşi va alege termenul preferat.
        Sunt într-o perioadă în care parcă tot am aşa diverse revelaţii despre viaţă şi despre mine. Sunt de fapt lucruri pe care le-am trăit în fiecare zi până acum şi lucruri pe care le fac din reflex, poate, numai că în ultima vreme am momente aşa când parcă m-a trăsnit inspiraţia şi neuronii mei reuşesc să formuleze o idee, o concluzie de viaţă, ca să sune mai pompos, pe care parcă atunci o aud prima dată. Problema este că în general nu sunt idei prea vesele şi din contră sunt idei care mă întristează foarte tare. Momentan ideea care mă ţine trează la o oră destul de târzie în noapte, la care de obicei eram la al doilea vis, este că mi-am dat eu seama aşa că singura noastră şansă de a fi sinceri cu adevărat este atunci când suntem copii. Aşa cum sunt eu acum, la vârsta mea adică, constat că de fapt nu pot fi sinceră cu adevărat, în sensul de a spune într-adevăr tot ceea ce cred şi simt şi gândesc despre o anumită persoană sau situaţie practic cu nimeni. Nici un om de pe lumea asta nu va accepta să îi fie spus tot adevărul de către altcineva fără să aibă o reacţie cel puţin.. negativă să zicem. Şi uite aşa fiecare din noi se dezvăluie în faţa celuilalt doar în măsura în care consideră că nu îi va face rău nici celui de lângă el, nici subsemnatului şi practic avem toţi o multitudine de măşti pe care le purtăm atunci când interacţionăm cu cei din jurul nostru adaptate situaţiei şi interlocutorului, de la mama, tata, iubitul/a, prieteni, pană la persoane mai puțin apropiate. În lumea modernă în care mulţi acceptă ideea de psiholog şi de deschidere spre comunicare, aparent liberă, treaba asta cred că se numeşte de fapt adaptare dar am o singură problemă... în situaţia asta unde e ADEVĂRUL? Şi mai ales de ce ni se inoculează ideea că trebuie să spunem adevărul de mici, când de fapt, foarte mulţi dintre noi nu facem asta?
       Până la urmă pe cine ajută adevărul? Cine e mai fericit în lumea asta cine deţine adevărul sau cine deţine doar o parte din adevăr? Partea care îl răneşte cel mai puţin de obicei. Adevărul ăsta până la urmă mi se pare o noţiune taaaare relativă... Cine are nevoie de adevăr?

Ascultare placuta, cu drag.

             Sarah Brightman - Naturaleza Muerta

Cum ar fi să-ţi imaginezi că piticii din capul tău fac sex...

...NEPROTEJAT :P
       Asta ar fi un alt fel de a expune problema schimbării pe care o suferă fiecare dintre noi, respectiv apariţia de noi pitici o dată cu vârsta.
     Această formulare, recunosc, nu îmi aparţine în mod direct şi este rezultatul unei conversaţii with my brain :p, şi btw.. thx darling :)
       Dacă, însă, tot am început în acest stil, zic, hai să mergem pe aceeaşi idee şi mă întreb, există metode contraceptive pentru pitici?- nu, nu facem discriminări, a se înţelege că e vorba de piticii personali ai fiecăruia sau după preferinţe mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de păsărele (după numărul lor putând fi de la un cuplu amărât şi singuratic până la o colivie, un stol...). Revenind la planningul familial al pititcilor, mă gândesc, prin ce măsuri am putea să le scădem natalitatea, care culmea, am impresia că este în creştere, direct proporţională cu vârsta posesorului. Având în vedere că nu accept ideea avortului, nici măcar ipotetic în viaţa reală, cu siguranţă nu voi accepta un avort piticesc- a se înţelege că începi să îţi îngrădeşti viziunea asupra unui lucru şi realizezi asta şi te gândeşti, în mijlocul desăvârşirii fixului pe care tocmai îl dezvolţi, că ai vrea să renunţi la el, fără nici o explicaţie, fără să înţelegi ce era de înţeles până la urmă.
       Cred că în primul rând trebuie să separăm cele două populaţii piticeşti, cea formată prin condiţionările tale de cea formată din condiţionările societăţii la care te adaptezi- momentan îmi trece prin cap un gând: oare există aventuri între cele două pături sociale piticeşti? Dacă stau mai bine însă să mă gândesc realizez că de fapt nu aveam de ce să-mi supun piticii unei astfel de traume de separare în două "lumi" pentru că până la urmă sunt cu toţii pitici şi punct. Cum mi-am făcut rost de ei şi cum previn contactele sexuale neprotejate m-ar interesa mai mult momentan.
       Când îţi dai seama că numărul de condiţionări din viaţa ta este îndeajuns încât să începi să reacţionezi şi să schimbi anumiţi parametri ai situaţiei? Evident, în cazul meu mai există şi problema, dacă nu voi mai ţine cont de condiţionări, ce vor spune cei din jurul meu?
       Din păcate, pentru mine, probabil că am atacat subiectul ăsta mult prea devreme pentru că nici măcar scrisul nu mă mai ajută să găsesc oarece raspunsuri- pe lângă micul detaliu că mă mai aşteaptă nişte hârtii pe masă care aştepta să fie citite, nişte vase pe scurgator care aşteaptă să fie puse la loc şi există o limitare de timp a acestor acţiuni, respectiv.. nişte condiţionări ;))


        Până data viitoare, cu drag, HEIGH-HO!

Pentru părinţi...

              Mi s-ar părea extrem de util ca toţi părinţii din lume să citească asta măcar o dată, pe undeva cred că m-aş fi bucurat să citească şi ai mei la timpul potrivit dar..mi-aş dori ca măcar eu să ţin cont de aceste lucruri atunci când va fi cazul.
             În mod evident nu îmi aparţine, spre ruşinea mea nici nu ştiu cui îi aparţine şi mai trebuie să precizez faptul că ideea a fost inspirată de o prietenă, lucru pentru care îi mulţumesc.
            Lectură plăcută, cu drag.

Scrisoarea copilului către părinţii săi !

      Mânuţele mele sunt încă mici, de aceea nu te aştepta la perfecţiune când fac patul, când pictez sau când arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog să nu o faci încă o dată. Voi simţi că nu am făcut faţă aşteptărilor tale. Încearcă să iei partea bună din tot ceea ce fac; bucură-te că m-am chinuit să mă leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a ieşit decât un nod.

      Picioruţele mele sunt încă mici, te rog frumos nu face paşi mari, ca să pot ţine şi eu pasul cu tine. Nu uita că sunt la început de drum. Ai răbdare cu mine. Voi învăţa totul, dar treptat-treptat. Nu mă grăbi, nu mă condamnă şi nu te necăji cu mine! Lumea aceasta are atâtea mistere pentru mine, iar tu trebuie să-mi fii învăţător pe drumul vieţii.

       Ochii mei sunt încă mici, nu au văzut lumea aşa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasă-mă să aflu totul, fără să mă pedepseşti pentru curiozitatea mea. Şi nu mă limita inutil! Nu te enerva când întreb prea mult, prea des şi câteodată acelaşi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu şi nici nu am pe altcineva în afară de tine să întreb. Fă-ţi, te rog, timp şi pentru mine, explicându-mi ce ştii despre lumea această frumoasă şi fă aceasta bucuros şi plin de dragoste.

      Nu te teme să-mi fixezi limite şi reguli. Sigur le voi respecta dacă eşti consecvent în aplicarea lor. Însă dacă astăzi spui una şi mâine alta, sigur voi deveni confuz şi nu voi mai şti ce este interzis şi ce nu. Nu mă compara mereu cu fraţii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic şi niciodată nu voi fi la fel ca alţii.

     Sigur am şi eu ceva special, fă-ţi doar puţin timp şi vei vedea şi părţile mele bune. Eu nu voi fi pentru multă vreme copil, lasă-mă să-mi trăiesc copilăria şi să mă bucur de ea. Nu îmi încărca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru vârsta mea. Acum lasă-mă doar să mă joc!

      Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt încă foarte gingaşe. Nu mă face mai mic decât sunt! Fii înţelegător la greşelile mele şi la stângăciile pe care le fac mereu. Dacă mă critici constant voi deveni stingher şi lipsit de încredere în forţele proprii. Gândeşte-te: poţi să-mi critici faptele, fără să mă critici ca persoană!

     Respectă-mi drepturile de copil şi demnitatea. Nu mă umili şi nici nu folosi violenţa verbală sau fizică cu mine. Din asta voi învăţa numai să mă ascund de tine, să mint şi să-mi fie frică. La un comportament pozitiv întotdeauna voi răspunde pozitiv, deci încearcă să fii blând, iubitor şi înţelegător.

      Păstrează-mi sufletul curat! Nu mă lăsa să văd şi să învăţ lucruri rele. Tu eşti modelul meu. Nu mă minţi, căci o să cred că minciuna este singura cale în viaţă; nu folosi forţa, căci o să cred că forţa este ceva normal în relaţiile cu ceilalţi; nu mă critică, căci astfel voi învăţa să judec; nu mă respinge, căci voi crede că nu mă doreşti şi aş putea începe să te urăsc pentru asta. Ajută-mă să învăţ valorile morale: credinţa, adevărul, cinstea, încrederea, bunătatea, iubirea.

      Tu ştii că eu vin de la Dumnezeu şi tot ce vine de la El nu are cum să fie “bun de nimic”. Nu mă face să mă simt vinovat pentru ceea ce sunt şi pentru că nu sunt aşa cum ai visat. Eu sunt copilul tău şi tu eşti părintele meu. Aşa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.

       Acceptă-mă şi iubeşte-mă aşa cum sunt !