La mulţi ani!

     Cred că de fapt din tot postul de azi titlu e cel mai important.. şi ar mai fi ceva..se pare că legea atracţiei funcţionează.. dacă acum câteva zile am avut aşa un fel de remember pentru persoanele cărora le simţi lipsa astăzi am primit cea mai neaşteptată urare de "La mulţi ani" de la una din persoanele la care mă refeream atunci.. Un telefon atât de neaşteptat încât mi-a schimbat total polaritatea şi implicit ziua, nu ştiu dacă neapărat în bine, dacă ar fi să o analizez faptic, dar ştiu că schimbarea produsă în sufletul meu este una pozitivă şi este ceva de care poate pe undeva chiar aveam nevoie. Îmi era extrem de dor de persoana în cauză, atât de dor încât atunci când mi-am dat seama cu cine vorbesc, la telefon, mă simţeam de parcă pentru câteva secunde m-aş fi putut tranfera în alt plan în care ar fi fost posibilă o materializare a ei astfel încât să pot să o iau în braţe şi să o strâng atât de tare, exact aşa cum simţi când nu ţi-ai mai văzut un membru al familiei de foarte mult timp şi îţi vine să-l strângi în braţe tare, tare de parcă ai vrea să îi spui să nu mai plece niciodată.
     Persoană despre care vorbesc probabil că va căpăta un contur mai clar prin perspectiva scrierilor mele undeva într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat dar deocamdată caracteristicle esenţiale sunt faptul că îmi este extraordinar de dragă şi îmi polarizează energiile într-un fel anume de fiecare dată când îşi face simţită prezenţa, sub o formă sau alta, în prezentul meu şi de fiecare dată efectele sunt foarte plăcute. Reîntâlnirea mea cu ea, după o lungă perioadă de absenţă conjuncturală, a produs nişte reacţii foarte puternice şi aproape incontrolabile în sufletul meu, atunci, îmi amintesc faptul că îmi venea să plâng pur şi simplu şi nu ştiam foarte bine dacă plânsul era trist sau nu.. aveam impresia că e un plâns cauzat de un sentiment de pierdere, sentimentul că ai pierdut o persoană pe care o iubeşti din tot sufletul. Mai târziu însă am înţeles că plânsul nu era cauzat de o pierdere, era o regăsire a unei forme de iubire pe care nu o mai întâlnisem în mine până atunci, o formă de iubire atât de frumoasă încât şi acum când îmi trece printre sinapse informaţia legată de această parte a sufletului meu, am senzaţia că îmi va topi inima şi se va transforma în ceva caldutz şi frumos care îmi scălda sufetul în valuri de iubire.
     Şi se pare că tot nu am reuşit să mă limitez la a scrie doar La mulţi ani pentru voi dragelor, să aveţi parte de multe zâmbete şi multă, multă iubire!
O melodie de la EA:

Vorbe din bătrâni

Evident nu am de gând să mă refer la cine ştie ce ziceri populare sau proverbe sau alte vorbe de duh pline de tâlc pe care, eventual, fiecare din noi le-a auzit mai mult sau mai puţin pe la "bătrânii" pe care îi are fiecare pe lângă casă, vecine binevoitoare, mătuşi, bunici..
      Încă de aseară, că acum fiind vorba de o activitate nouă pentru mine, care se pare că îmi şi place, mă tot gândesc despre ce să mai scriu.. asta pentru că momentan încă sunt la faza în care fug de subiecte cu o foarte mare implicare emoţională şi care ar necesita ceva meditare şi rumegare a unor lucruri din viaţa mea.. încă sunt la faza în care relaţia mea cu acest blog e în perioada de indragosteala.. ne tatonăm reciproc.. ne descoperim.. ne obişnuim unul cu altul.. mai durează puţin până când scopul, cel puţin la nivel ideatic, acestor scrieri să fie luat în discuţie. Revenind, încă de aseară, când am vorbit iar cu Bunica, pentru că ne sună destul de des în ultima vreme de când cu răcelile de sezon ca să vadă cum se mai simt nepoatele, mi-a spus ceva ce îmi spune destul de des de ceva vreme încoace.. cred că de pe la începutul anului.. sau poate mi-a mai spus şi până acum dar nu am auzit eu: ÎNVĂŢA SĂ TE IUBEŞTI!!!
     Cuvintele astea venind din partea ei mă fac să mă gândesc în secundă doi la două lucruri:
1. Mi-e teamă că în curând Bunica nu va mai putea fi găsită apelând un număr de telefon. Din experienţa cu cealaltă Bunică, care nu mai este printre noi, sub formă materială cel puţin, am învăţat că persoane precum ele, bunicele, pot pleca fără să apuci să-ţi iei rămas bun, fără să apuci să-i arăţi că o iubeşti aşa cum ai fi vrut tu să o faci, fără să apuci să o strângi în braţe. Am mai învăţat că atunci când sunt încă prezente în viaţa ta ai tendinţa de a le neglija, uneori chiar te enervează, te sâcâie cu telefoane- Bunica, cea care nu mai este nu făcea lucrul ăsta, dar compensează cealaltă :P. Uneori îmi pare rău că evit o discuţie la telefon cu Ea, cea care mi-a mai rămas, îmi pare rău că nu mă manifest prin exprimarea sentimentelor mai des, că nu îi ofer ceea ce şi-ar dori Ea- ultimele bârfe din familie cu cât mai multe detalii, toate planurile mele de viitor expuse frumos cu liniuţă şi de la capăt şi după fiecare rând lăsat spaţiu pentru a fi completat de părerile şi sugestiile ei la cele scrise de mine. Singura problemă este că părerea asta de rău e aşa.. ca o străfulgerare în care am o imagine sumbră a momentului în care va pleca şi Ea, mi se strânge inima, de undeva din adâncul sufletului mi se iveşte o lacrimă pe care o şterg cu gânduri noi şi vesele şi mă gândesc că.. mai e muuult până atunci şi am destul timp ca măcar de acum înainte să repar ceea ce mi se pare că trebuie reparat, iar scena se repetă iar şi iar şi iar...
2. Şi-a dat oare Bunica seama că eu nu mă iubesc? Vroiam să scriu că eu nu mă iubesc atât de mult pe cât ar fi necesar dar apoi mi-am spus.. asta cu iubitul mult sau puţin.. e ceva ce scârţâie în exprimare.. ori iubeşti ori nu iubeşti.. Poţi spune că îţi place ceva mai mult sau mai puţin.. dar nu poţi spune că iubeşti x lucru mai mult decât pe y. E ca la meci: victorie sau înfrângere, nu merge cu remiză.
         Să te iubeşti pe tine.. am citit o grămadă de articole şi cărţi despre asta.. majoritatea aveau ideea că: dacă tu nu te iubeşti pe tine cum poţi pretinde să te iubească alţii? Da mulţumesc, teoria e super dar cum se întâmplă asta practic? Adică ce înseamnă să te iubeşti pe tine? 
        Să crezi despre tine că eşti frumoasă? În acest caz nu consider că sunt urâtă, nu sunt nici "ravisante", am doar zile în care mă simt frumoasă şi zile în care sunt cea mai grasă şi mai urâtă şi mai cocoşată femeie de pe planeta- între noi fie vorbă nu că atunci când mă simt eu frumoasă aş pierde instant cele 10 kg pe care consider că mă străduiesc să le dau jos de muult timp, mi-a şi reuşit o dată dar a durat doar un an :|
        Să crezi despre tine că eşti deşteaptă? Bine.. proastă nu sunt, sunt leneşă, asta da, dar nu proastă.. Problema este că.. ştim cu toţii că lenea poate ţine loc de.. lipsă de informare- care nu e aceeaşi cu prostia dar uneori pot semăna izbitor. 
        Să faci mai multe lucruri pentru tine decât pentru cei din jurul tău? Asta nu se chemă egoism? Eh uite aici pot spune că stau bine, d-ăsta am, slavă Domnului! Numai că ştiind că îl am din plin, încerc să compensez şi mi se pare mie că încerc să fac lucruri pentru cei din jurul meu prin care să îi bucur şi poate pe undeva să compensez momentele de egoism răutăcios. Şi în momentul ăsta încep să pun la îndoială lipsa prostiei în cazul meu :-? Dacă nu cumva prin tentativele astea ale mele, de a compensa ceva rău prin ceva bun, nu calc mai tare în străchini.. şi taman ajung în situaţia că exact atunci când e sănătos să-ţi manifeşti egocentrismul să o laşi mai moale şi fix când e nevoie să laşi egoul de o parte atunci răsare mai ţanţoş de după perdeluţa? Nu.. dar clar refuz să cred că aş putea fi proastă, hai mai bine să zic prostutza că sună mai dulce.
      Aaa.. am găsit şi argument.. domeniul pentru care mă pregătesc nu are nevoie doar de oameni care pot asimila un munte de cunoştinţe, are nevoie şi de oameni care să fie în stare să integreze cunoştinţele astea ca să poată jongla cu ele.. şi având în vedere că al meu creier e în stare să formuleze un diagnostic corect în multe din cazurile întâlnite până acum înseamnă că e în stare să proceseze informaţii să le integreze şi să facă operaţii logice pe care un creier prost nu le-ar putea face.. QED (quod erat demonstrandum) ;)
     Revenind la subiectul luat în discuţie.. ÎNVAŢĂ SĂ TE IUBEŞTI!!!... mi-ar plăcea să existe o şcoală unde să se predea aşa ceva.. m-aş înscrie negreşit la cursurile ei. Pentru că, însă, nu există.. ne rămâne nouă, la fiecare în parte, să ne dăm seama cam cum se întâmplă lucrurile şi cum ajungi să te iubeşti.
       Concluzia mea pe seara asta, deocamdată, este că.. am nevoie de o greutate cu 10 kg în minus, de un boost de hărnicie şi de găsirea modului de utilizare politically correct e egoismului, de parcă acest manual de utilizare se găseşte la orice colţ de stradă, pentru că eu să ajung să mă iubesc pe mine. Ce simplu sună...
      Noapte bună şi... Iubiţi-vă mult, pe voi!

IACRS*.. căci e în trend

       Ca să respect oarecum nişte reguli de bun simţ în domeniul medical, şi nu numai, mă ocup întâi de problemele acute.. iar asta pentru mine înseamnă minunata viroză respiratorie de sezon, de care, măcar din spirit de solidaritate, trebuia să mă bucur şi eu că prea am scăpat toată iarna fără tradiţionala răceală ;)) şi pe această cale ar fi de menţionat şi sursa virusului contractat: sora mea.. potenţialii pacienţi de la care aş mai fi putut lua minunea nu se pun în perioada asta pentru că stagiul de medicină legală face lucrurile ceva mai complicate. So.. here I am cu baxul de şerveţele cu timp de înjumătăţire accelerat, cu ceai verde cu un strop de mentă şi muuulta lămâie şi cu... mine. Pentru toţi cei se regăsesc mai mult sau mai puţin în descriere.. mult succes şi răbdare căci zicala "răceala trece în 7 zile cu tratament şi într-o săptămână fără" este foarte adevărată şi atunci cel mai bun antibiotic este răbdarea :)
      Astăzi vroiam să scriu despre persoane din viaţa mea.. persoane care au existat la un moment dat şi care momentan sunt mai mult sau mai puţin prezente- asta e subiectul din ciclul patologii cronice. Motivul dispariţiei în cazul persoanelor menţionate nu este sub nici o formă un conflict sau o incompatibilitate manifestată printr-o "criză", motivul este.. că nu este- cel puţin eu nu l-am găsit până acum. Persoanele în cauză au dispărut pur şi simplu fără a exista o scenă de final sau un rămas bun... De ce scriu despre asta? Pentru că mă surprind uneori cu gândul la unele dintre ele şi îmi pare rău că nu mai ştiu nimic, îmi pare rău că nu mai pot avea parte de energia degajată de interacţiunile cu aceste persoane.
      Sunt o persoană cu multe nostalgii.. poate chiar cu o tendita de a rămâne uneori în trecut şi de a visa cu ochii deschişi la ce a fost, sau la ce ar fi putut să fie..
     Nu voi aminti acum persoanele la care mă gândesc pentru că probabil mintea îmi va fi invadată de amintiri şi gânduri extrem de multe, prea multe pentru a putea fi expuse în scris, şi în plus voi fi tentată să scriu câte ceva despre fiecare în parte.. ceea ce again.. ar însemna muuuulte pagini..
      În orice caz ideea de bază ar fi că sunt oameni pe care i-am întâlnit în viaţa asta, şi nu numai s-ar părea, care au schimbat ceva, sau care au adus ceva în plus, sau care pur şi simplu au fost acolo atunci când trebuia şi care poate după ce şi-au încheiat misiunea.. s-au evaporat din prezentul meu aproape la fel de uşor cum au şi apărut. Vreau să le mulţumesc Lor, să le spun că în egoismul meu imens aş fi vrut să îi păstrez pe toţi pentru mine, poate că asta ar fi şi una din explicaţiile pentru care acum nu mai sunt, şi să le mai spun că îi iubesc.. pe fiecare în alt fel dar, sper, că pe fiecare la fel de mult.
      Mă simt oarecum singură dintr-un anumit punc de vedere, pentru că am obiceiul ca atunci când e ceva ce mă deranjează, de orice natură, să mă raportez la altcineva.. să mă "leg" de altcineva... poate să fug? şi în ultima vreme am impresia că persoanele la care aş putea fugi sunt din ce în ce mai puţine.. iar uneori cele care sunt nu mai întrunesc aşteptările mele.. iar asta îmi dă o senzaţie de gol, de lipsă.. dar o lipsă neobiectivata şi aşa că o pun pe seama absenţei Lor.
    Pe de altă parte, gândind acum, cu toate că mi-e dor de acei oameni, nu cred că aş mai vrea să revin în timpurile în care erau lângă mine pentru că de atunci şi până acum eu ca persoană am evoluat, sau aşa îmi place să cred, şi în acest caz nu mai vreau să mă întorc de unde am plecat.. vreau să continui să evoluez..
       "Murdărirea e bună" vă mai amintiţi reclama? Pe acelaşi principiu.. scrisul e bun ;)) realizez că tristeţea mea nu se va rezolva decât prin acceptare.. Acceptarea unei situaţii şi a unui sentiment pe care l-am trăit prima dată la finalul unei cărţi, sau cel puţin atunci l-am conştientizat: sentimentul că uneori pierdem ceva şi pierderea este iremediabilă, nimic din ceea ce este uman posibil nu poate fi făcut pentru a primi înapoi ceea ce ai pierdut... cartea se numeşte "Enigma Otiliei" şi îmi amintesc şi acum foarte clar sentimentul de atunci.. la finalul cărţii când Felix se întâlneşte cu Dl. Pascalolpol în tren şi acesta din urmă este întrebat de Otilia. Felix află că este bine- detaliile nu le mai reţin exact- şi vede o poză cu domnişoara, devenită doamnă, poză care îi înfăţişează cu totul altceva decât amintirea lui despre ea.. şi din cele citite atunci îmi amintesc că am trăit atât de intens toată povestea lor de dragoste şi toate descrierile Otiliei cu inocentă şi frumuseţea diafană, copilareacsa poate, încât speram ca în final cei doi să aibă parte de finalul clasic "and they lived happily ever after" iar atunci când poza a spulberat orice "urmă" de Otilie, de care până şi eu eram îndrăgostită, am realizat că finalul nu mai este posibil deoarece personajele nu mai existau.. erau transformate în altele..nu mai există NIMIC şi nici nu va mai exista vreodată..
    Cred că "regulă" asta tristă se aplică şi în cazul persoanelor despre care vroiam eu să scriu azi.. şi totuşi: MULŢUMESC!


* IACRS= infecție acută a căilor respiratorii superioare :)

Mă chinuie.. rău..

  ...gândul de a începe să mă  manifest în scris online.. am mai avut o tentativă soldată cu un eşec pentru că aveam impresia că va găsi cineva cunoscut scrierile mele- atunci de fapt acel cineva era un El.. încă mai există acel el şi încă îmi mai este teamă.. dar.. e un sentiment mult diminuat. Îmi era teamă, şi îmi este teamă poate pentru că, deşi nu îmi place să gândesc asta despre mine, cu atât mai puţin să o afirm public (care public că doar momentan sunt eu cu mine), nu am curaj.. nu am curaj să fac multe şi de cele mai multe ori lipsa asta de curaj se manifestă în domenii sentimentale.. sau mai bine să le zic în relaţiile mele cu oamenii.. şi nu cu cei pe care nu îi cunosc, nu sunt timidă, ba din contră.. dar oamenii care îmi sunt foarte apoape.. oamenii care mă cunosc foarte bine, pe care să zicem că îi cunosc..  faţă de aceşti oameni nu am curaj...
      Nu am curaj să le spun alor mei părinţi anumite observaţii legate de viaţa de zi cu zi.. de fapt care observaţii nu am curaj uneori să ripostez la lucruri banale, cu toate că dacă mă gândesc nu ştiu dacă e sau nu o scuză, în relaţia cu ai mei părinţi cred că de fapt nu ripostez foarte mult pentru că ştiu că oricum nu schimb cu nimic nişte situaţii.. decât că apare un conflict de idei şi interese care încarcă atmosfera şi care trece mai repede sau mai uşor depinzând de etiologia lui.
    Nu am curaj să fac ceva mai concret, decât nişte discuţii, în relaţia mea de muulti ani..
    Searching.. mă caut pe mine.. mă întreb dacă nu cumva m-am trezit şi eu să fac asta când lumea în jurul meu deja se mărită şi are copii şi familie şi responsabilităţi.. din punctul ăsta de vedere uneori am impresia că am rămas blocată în adolescenţă.. Dar să privim lucrurile optimist- cine garantează că cei au deja familii sau sunt pe cale de a forma familii, şi evident sunt de o vârstă cu mine..cine ştie ce se ascunde unor fotografii de nuntă perfecte.. unor zâmbete şi îmbrăţişări public manifestate.. nu neg veridicitatea sentimentelor celor din jurul meu.. mă întreb doar dacă ei s-au găsit pe ei.. fiecare în parte pentru ca mai apoi să înceapă un drum în doi.. De fapt.. acum mă întreb.. e necesar pasul ăsta înainte de a forma un "nucleu al societăţii"? Şi dacă da.. este şi obligatoriu?