Vacanță.. Învățături și Happy

          Şi s-a dus! Încă un pas important a fost făcut pe drumul spre "noi lecţii". Cei care au împărtăşit acum sau vreodată această experienţă a unui astfel de examen ştiu foarte bine foarte multe detalii ale acestei etape. Etapă care fiind concepută de oameni pentru oameni este perfectibilă şi probabil va fi mereu dar nu despre asta vreau să scriu.

          Vacanţă, parcă sună şi ciudat dar probabil că aşa se numeşte perioada asta, perioada care a început, ca orice început de bun augur, de LUNI. Probabil una dintre cele mai frumoase zile de luni pe care le-am trăit până acum, o zi de luni care în lumea MEA arată cu totul şi cu totul diferit faţă de ziua de luni a majorităţii oamenilor din jurul meu. O zi de luni  pe care aproape toată lumea a întâmpinat-o cu o oareşce  nostalgie a weekendului şi cu gândul la o nouă săptămână de lucru, eu în schimb.. m-am trezit că e o zi de luni în care pot face orice îmi trece prin cap, pot să îmi schimb programul anytime- sau mai bine zis: care program?- în concluzie eram precum într-o secvenţă dintr-o staţie de metrou care ar arăta ca într-o zi de LUNI dimineaţa, evident: Unirii soseşte metroul în staţie, coboară călătorii, toată lumea se îndreaptă spre scări, e aşa o maaare de oameni mergând în aceeaşi direcţie şi printre ei un rătăcit care a uitat că trebuia să se urce la capătul celelalt, vrea să ajungă în cealaltă direcţie, lucru pentru care este nevoit să meargă "contra curentului".

           Într-o astfel de zi minunată, respectându-mi statutul de careless person, am mers foarte mult pe jos, uneori fără direcţie (cu toate că eram în căutarea a diverse locaţii cu diverse scopuri), am mâncat în oraş (a se citi cantină) şi I went shopping, evident fără să-mi trebuiască nimic dar lăsând la casă o sumă mare de bani (relativ la bugetul meu de om fără servici).

           Nu am mai ajuns de mult la acel local minunat din capitală unde se poate mânca bine şi bun cu o sumă potrivită cu buzunarul studenţilor şi de această dată m-am trezit pe un scaun, în faţa unei mese bleo, cu o tavă bleo în față- bineînţeles goală (înainte îmi era foame şi nu trebuia decât să mănânc nu aveam timp de observaţii şi filosofii). Am realizat în câteva secunde că sunt într-un loc căruia nu-i mai aparțin- ce poetic a sunat asta relativ la o cantină :))- şi că este atât de bine să fiu acolo. M-am simţit efectiv fericită pentru câteva minute bune- rezumând: tocmai mâncasem deci I had a happy stomach, puteam să stau pur şi simplu pe scaun în faţa tăvii mele bleo pentru că nu trebuia să fiu nicăieri la o anumită oră şi aveam în faţă atât de multe variante de a-mi petrece timpul în după amiaza ce urma că nici nu ştiam ce să aleg. Uite asta da moment în care te poţi lăuda că ai găsit fericirea în lucruri simple. This is one thing I should thank BIG R for ;)

              Pentru toţi colegii care înţeleg foarte bine despre ce e vorba în ideile de mai sus, VACANŢĂ PLĂCUTĂ!

Ascultari placute, cu drag.

                                                Ronan Keating - Life is a Rollercoaster

Si acum incotro?

         Pentru că se apropie un moment important şi pentru că în ultima vreme mi se repetă foarte des "stai dragă liniştită că nu e un capăt de lume", afirmaţie pe care nu o contrazic dar nici nu o aprob 100%.
         Pentru că nu am mai stat de mult doar eu cu gândurile mele, încercând să le dau o formă comestibilă pentru genul acesta de manifestare, şi până la urmă de ce nu şi pentru mine.
         Pentru că aş avea extraordinar de multe de spus dar nu am timpul necesar în acest moment.
         Şi nu neapărat în ultimul rând, pentru că de altfel amintrea acestei melodii, nu ştiu exact de ce, m-a dus cu gândul la "my blog" :P

Ascultări plăcute, cu drag.

Disappointing...

Blessed is he who expects nothing, for he shall never be disappointed.



              Încă nu ştiu dacă este cel mai potrivit cuvânt dar e singurul care-mi vine în minte în acest moment. Totul a pornit de la o situaţie de viaţă pe care probabil pe mulţi i-ar face să zâmbească şi să exclame cu uimire că sunt surprinşi de uimirea mea şi totuşi...
Fiecare îşi trăieşte viaţa după propriile reguli şi de obicei cu cât vârsta e mai înaintată cu atât aceste reguli sunt mai greu de schimbat dar indiferent de reguli aproape toţi avem momente când we fail cu graţie. Cel mai surprinzător este faptul că de cele mai multe ori, atât timp cât nu intrăm în patologicul psihiatric, ne dăm seama când suntem pe un drum greşit, când funcţionăm cu avariile pornite şi ne dăm seama că trebuie să schimbăm ceva dar continuăm panta descendentă dintr-o inerţie de data asta aş putea spune patologică. De obicei cu cât te deplasezi pe aceeaşi traiectorie descendentă începi să prinzi viteză din ce în ce mai mare, să-ţi transformi luminile de avarie în adevărate girofare şi să îţi dai seama că te îndrepţi spre ceva din ce în ce mai dificil simţind că parcă ai fost cuprins de o maaare avalanşă. Evident că dacă la început ţi-a fost teamă să reacţionezi, acest sentiment paralizant se amplifică direct proporţional cu lungimea de drum greşit parcursă şi totuşi prima licărire de raţiune îţi transmite că trebuie să ceri ajutor- acesta este primul pas. 
              De ce scriu asta? Pentru că încă nu-mi dau seama cine este cel mai afectat într-un moment de cădere, cel care trăieşte în mod direct acel moment sau cei din jurul său care s-ar putea simţi trădaţi şi dezamăgiţi? Să nu uităm că la toate astea se adaugă pe umerii personajului principal şi vina şi implicit dezamăgirea lui de a îi fi dezamăgit pe cei dragi. Până la urmă o situaţie de cădere e o bună rampă de lansare a unei adevărate depresii, caz în care este o provocare pentru cei ce încearcă să ajute la rezolvarea ei.
              De fapt scriu asta pentru că am fost, nu cu mult timp în urmă, în situaţia personajului principal şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am primit ajutorul de care aveam nevoie prin prietenii mei, evident le mulţumesc şi lor dacă îşi vor arunca vreodată privirea pe postarea aceasta, iar acum mă regăsesc în  situaţia de a privi o problemă relativ similară din altă perspectivă. Constat cu tristeţe că nu sunt destul de logică în gândire şi de "pe poziţie" pentru a putea să am o atitudine fermă şi în acelaşi timp blândă, constat că sunt bulversată şi cel mai tare mă îngrijorează ideea de a nu fie eu cea care strică echilibrul, ne a nu fi eu cea care imprimă situaţiei o turnură greşită care ar putea împiedica personajul principal să primească ajutorul de la Dumnezeu, pe care ştiu că îl va primi, dar.. nici nu ştiu cum să zic.. nu vreau să fiu eu cea care să contribuie la un ajutor mai mic sau mai puţin eficient sau mai traumatizant. 
              Nu vreau să primească mai puţine daruri decât am primit eu într-o situaţie similară şi în acelaşi timp nu vreau să plece din situaţia asta fără să înveţe ce avea de învăţat. Ştiu am pretenţii :)


              Să ai parte de lecţii cât mai puţin solicitante şi cât mai eficiente îţi doresc din suflet, iar pentru cele mai dificile şi traumatizante să ai parte de tot ajutorul de care ai nevoie!

Cu drag o melodie pentru inspirație.




                                             Sarah Brightman- Deliver me

Cât de mult contează adevărul?

         Mă gândesc că poate mi se trage de la minunata activitate de învăţare intensa- btw pentru cei interesaţi.. toată lumea spune despre cât de grea e facultatea de medicină nimeni nu spune ce se întâmplă după cei 6 ani, care de altfel mie nu mi s-au părut chiar atât de complicaţi. dar ceea ce urmează după ei mi se pare ceva.. pe alocuri traumatizant. Aşa trecem peste partea asta că nu ăsta era scopul postului...
        Un copil aude de mic, de obicei de la părinţi, care de altfel se ocupă de educaţia copilului, faptul că în viaţă trebuie să spui adevărul, sau în fine e bine să spui adevărul şi să nu spui minciuni. Copilul creşte însă şi pe măsură ce începe să înţeleagă cum merg lucrurile în lumea în care se dezvoltă el, află că de fapt a spune adevărul nu e mereu cea mai bună soluţie, începând cu lucruri mărunte şi poate mai puţin importante de gen.. note de la şcoală, şi continuând cu lucruri să zicem aparent la fel de mărunte dar, după părerea mea mult mai profunde, şi aici mă refer la a spune pur şi simplu ceea ce crede despre o situaţie sau persoană. Copilul află că pentru a se proteja pe sine de suferinţă sau de reacţii ciudate din partea celor din jur trebuie să înveţe să fie diplomat sau ipocrit, depinde de gradul fiecăruia de toleranţă, căci în funcţie de asta îşi va alege termenul preferat.
        Sunt într-o perioadă în care parcă tot am aşa diverse revelaţii despre viaţă şi despre mine. Sunt de fapt lucruri pe care le-am trăit în fiecare zi până acum şi lucruri pe care le fac din reflex, poate, numai că în ultima vreme am momente aşa când parcă m-a trăsnit inspiraţia şi neuronii mei reuşesc să formuleze o idee, o concluzie de viaţă, ca să sune mai pompos, pe care parcă atunci o aud prima dată. Problema este că în general nu sunt idei prea vesele şi din contră sunt idei care mă întristează foarte tare. Momentan ideea care mă ţine trează la o oră destul de târzie în noapte, la care de obicei eram la al doilea vis, este că mi-am dat eu seama aşa că singura noastră şansă de a fi sinceri cu adevărat este atunci când suntem copii. Aşa cum sunt eu acum, la vârsta mea adică, constat că de fapt nu pot fi sinceră cu adevărat, în sensul de a spune într-adevăr tot ceea ce cred şi simt şi gândesc despre o anumită persoană sau situaţie practic cu nimeni. Nici un om de pe lumea asta nu va accepta să îi fie spus tot adevărul de către altcineva fără să aibă o reacţie cel puţin.. negativă să zicem. Şi uite aşa fiecare din noi se dezvăluie în faţa celuilalt doar în măsura în care consideră că nu îi va face rău nici celui de lângă el, nici subsemnatului şi practic avem toţi o multitudine de măşti pe care le purtăm atunci când interacţionăm cu cei din jurul nostru adaptate situaţiei şi interlocutorului, de la mama, tata, iubitul/a, prieteni, pană la persoane mai puțin apropiate. În lumea modernă în care mulţi acceptă ideea de psiholog şi de deschidere spre comunicare, aparent liberă, treaba asta cred că se numeşte de fapt adaptare dar am o singură problemă... în situaţia asta unde e ADEVĂRUL? Şi mai ales de ce ni se inoculează ideea că trebuie să spunem adevărul de mici, când de fapt, foarte mulţi dintre noi nu facem asta?
       Până la urmă pe cine ajută adevărul? Cine e mai fericit în lumea asta cine deţine adevărul sau cine deţine doar o parte din adevăr? Partea care îl răneşte cel mai puţin de obicei. Adevărul ăsta până la urmă mi se pare o noţiune taaaare relativă... Cine are nevoie de adevăr?

Ascultare placuta, cu drag.

             Sarah Brightman - Naturaleza Muerta

Cum ar fi să-ţi imaginezi că piticii din capul tău fac sex...

...NEPROTEJAT :P
       Asta ar fi un alt fel de a expune problema schimbării pe care o suferă fiecare dintre noi, respectiv apariţia de noi pitici o dată cu vârsta.
     Această formulare, recunosc, nu îmi aparţine în mod direct şi este rezultatul unei conversaţii with my brain :p, şi btw.. thx darling :)
       Dacă, însă, tot am început în acest stil, zic, hai să mergem pe aceeaşi idee şi mă întreb, există metode contraceptive pentru pitici?- nu, nu facem discriminări, a se înţelege că e vorba de piticii personali ai fiecăruia sau după preferinţe mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de păsărele (după numărul lor putând fi de la un cuplu amărât şi singuratic până la o colivie, un stol...). Revenind la planningul familial al pititcilor, mă gândesc, prin ce măsuri am putea să le scădem natalitatea, care culmea, am impresia că este în creştere, direct proporţională cu vârsta posesorului. Având în vedere că nu accept ideea avortului, nici măcar ipotetic în viaţa reală, cu siguranţă nu voi accepta un avort piticesc- a se înţelege că începi să îţi îngrădeşti viziunea asupra unui lucru şi realizezi asta şi te gândeşti, în mijlocul desăvârşirii fixului pe care tocmai îl dezvolţi, că ai vrea să renunţi la el, fără nici o explicaţie, fără să înţelegi ce era de înţeles până la urmă.
       Cred că în primul rând trebuie să separăm cele două populaţii piticeşti, cea formată prin condiţionările tale de cea formată din condiţionările societăţii la care te adaptezi- momentan îmi trece prin cap un gând: oare există aventuri între cele două pături sociale piticeşti? Dacă stau mai bine însă să mă gândesc realizez că de fapt nu aveam de ce să-mi supun piticii unei astfel de traume de separare în două "lumi" pentru că până la urmă sunt cu toţii pitici şi punct. Cum mi-am făcut rost de ei şi cum previn contactele sexuale neprotejate m-ar interesa mai mult momentan.
       Când îţi dai seama că numărul de condiţionări din viaţa ta este îndeajuns încât să începi să reacţionezi şi să schimbi anumiţi parametri ai situaţiei? Evident, în cazul meu mai există şi problema, dacă nu voi mai ţine cont de condiţionări, ce vor spune cei din jurul meu?
       Din păcate, pentru mine, probabil că am atacat subiectul ăsta mult prea devreme pentru că nici măcar scrisul nu mă mai ajută să găsesc oarece raspunsuri- pe lângă micul detaliu că mă mai aşteaptă nişte hârtii pe masă care aştepta să fie citite, nişte vase pe scurgator care aşteaptă să fie puse la loc şi există o limitare de timp a acestor acţiuni, respectiv.. nişte condiţionări ;))


        Până data viitoare, cu drag, HEIGH-HO!

Pentru părinţi...

              Mi s-ar părea extrem de util ca toţi părinţii din lume să citească asta măcar o dată, pe undeva cred că m-aş fi bucurat să citească şi ai mei la timpul potrivit dar..mi-aş dori ca măcar eu să ţin cont de aceste lucruri atunci când va fi cazul.
             În mod evident nu îmi aparţine, spre ruşinea mea nici nu ştiu cui îi aparţine şi mai trebuie să precizez faptul că ideea a fost inspirată de o prietenă, lucru pentru care îi mulţumesc.
            Lectură plăcută, cu drag.

Scrisoarea copilului către părinţii săi !

      Mânuţele mele sunt încă mici, de aceea nu te aştepta la perfecţiune când fac patul, când pictez sau când arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog să nu o faci încă o dată. Voi simţi că nu am făcut faţă aşteptărilor tale. Încearcă să iei partea bună din tot ceea ce fac; bucură-te că m-am chinuit să mă leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a ieşit decât un nod.

      Picioruţele mele sunt încă mici, te rog frumos nu face paşi mari, ca să pot ţine şi eu pasul cu tine. Nu uita că sunt la început de drum. Ai răbdare cu mine. Voi învăţa totul, dar treptat-treptat. Nu mă grăbi, nu mă condamnă şi nu te necăji cu mine! Lumea aceasta are atâtea mistere pentru mine, iar tu trebuie să-mi fii învăţător pe drumul vieţii.

       Ochii mei sunt încă mici, nu au văzut lumea aşa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasă-mă să aflu totul, fără să mă pedepseşti pentru curiozitatea mea. Şi nu mă limita inutil! Nu te enerva când întreb prea mult, prea des şi câteodată acelaşi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu şi nici nu am pe altcineva în afară de tine să întreb. Fă-ţi, te rog, timp şi pentru mine, explicându-mi ce ştii despre lumea această frumoasă şi fă aceasta bucuros şi plin de dragoste.

      Nu te teme să-mi fixezi limite şi reguli. Sigur le voi respecta dacă eşti consecvent în aplicarea lor. Însă dacă astăzi spui una şi mâine alta, sigur voi deveni confuz şi nu voi mai şti ce este interzis şi ce nu. Nu mă compara mereu cu fraţii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic şi niciodată nu voi fi la fel ca alţii.

     Sigur am şi eu ceva special, fă-ţi doar puţin timp şi vei vedea şi părţile mele bune. Eu nu voi fi pentru multă vreme copil, lasă-mă să-mi trăiesc copilăria şi să mă bucur de ea. Nu îmi încărca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru vârsta mea. Acum lasă-mă doar să mă joc!

      Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt încă foarte gingaşe. Nu mă face mai mic decât sunt! Fii înţelegător la greşelile mele şi la stângăciile pe care le fac mereu. Dacă mă critici constant voi deveni stingher şi lipsit de încredere în forţele proprii. Gândeşte-te: poţi să-mi critici faptele, fără să mă critici ca persoană!

     Respectă-mi drepturile de copil şi demnitatea. Nu mă umili şi nici nu folosi violenţa verbală sau fizică cu mine. Din asta voi învăţa numai să mă ascund de tine, să mint şi să-mi fie frică. La un comportament pozitiv întotdeauna voi răspunde pozitiv, deci încearcă să fii blând, iubitor şi înţelegător.

      Păstrează-mi sufletul curat! Nu mă lăsa să văd şi să învăţ lucruri rele. Tu eşti modelul meu. Nu mă minţi, căci o să cred că minciuna este singura cale în viaţă; nu folosi forţa, căci o să cred că forţa este ceva normal în relaţiile cu ceilalţi; nu mă critică, căci astfel voi învăţa să judec; nu mă respinge, căci voi crede că nu mă doreşti şi aş putea începe să te urăsc pentru asta. Ajută-mă să învăţ valorile morale: credinţa, adevărul, cinstea, încrederea, bunătatea, iubirea.

      Tu ştii că eu vin de la Dumnezeu şi tot ce vine de la El nu are cum să fie “bun de nimic”. Nu mă face să mă simt vinovat pentru ceea ce sunt şi pentru că nu sunt aşa cum ai visat. Eu sunt copilul tău şi tu eşti părintele meu. Aşa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.

       Acceptă-mă şi iubeşte-mă aşa cum sunt !

Barbatul este creierul, femeia este inima

          Când am citit prima data această afirmație era prezentată ca fiind un vechi proverb indian, cu un search pe Google de fapt am aflat ca face parte dintr-un text de-al lui Victor Hugo- cu toate că dacă mă gândesc bine asta nu ar exclude prima afirmație.
          Cred ca afirmația asta e un mod bun de a începe sa privești o relație dintre El și Ea, după o logică simplă, mai mult sau mai puțin medicală, organismul uman este ”alimentat” de inimă și dacă intervine moartea creierului inima continuă să bată- nu intrăm în detalii medicale- dar dacă inima face bubica, creierul, într-un timp extrem de scurt moare.
          Femeia e cea care menține emoțional echilibrul unei relații, barbatul poate da direcția dar femeia este cea care trebuie să mențină apele liniștite pentru ca ambarcațiunea să ajungă la destinație.

          Cu toate că poate sună doar a teorie seacă, de dragul de a filosofa, dacă ai trăit anumite experiențe știi că am dreptate. Modul în care mi s-a confirmat mie teoria asta poate nu a fost cel mai plăcut posibil dar cu siguranță a fost foarte eficient.
          Ceea ce mă intreb momentan este cât de des se poate întampla ca defibrilatorul, menit să rezolve bubica inimii, să fie intern și să fie taman creierul. Creierul poate furniza suport material, motivație, argumente, explicații... căci creierul gândește, inima însă..inima intuește, inima reacționează la vibrație, la emoție. Aparent resuscitarea de acest gen este imposibilă și probabil că de fapt chiar este imposibilă, cu toate astea se întâmplă. În acest caz cred că este vorba de fapt de o leziune relativ minoră a inimii care să-i permită o reabilitare by self... și dacă lucrurile ar fi așa...reabilitarea se face cu ”restitutio ad integrum” sau mai există leziuni? Și cel mai important: ce se întămplă totuși când inima chiar moare? Mai poate exista vreo metodă de resuscitare cu adevărat eficientă?
           Probabil că pentru un răspuns la aceste întrebări nici macar scrierea acestui post nu mă va lumina prea mult...poate doar...trecerea timpului.-ce filosofic a sunat asta :-)

                                 For my brain:

Fara titlu dar cu dedicatie...

    Relaţii.. sau ceea ce ar putea deveni în timp şi nu mai au ocazia...
           Să zicem că inevitabilul s-a produs şi că având parte de puţin ajutor extern am pus capăt zilele acestea unei relaţii care a durat atât cât să ai impresia că TU te confunzi cu EL cumva şi că nu mai ştii cum e aia cu "I'm single" nu ştii cu ce se mănâncă, nu ştii ce înseamnă asta şi nici măcar nu ştii cum se face.
            Mi-am dorit să scriu asta încă de când am început să realizez cât de cât ce mi se întâmplă.. e ca atunci când îţi dă cineva un pumn în faţă şi prima chestie pe care o simţi este că.. ai faţa amorţită, pe măsură ce se dezmorteste însă, începe să te doară..
             Vreau să-i mulţumesc Lui, sufletul care a fost lângă mine o perioadă destul de importantă din viaţa mea. Cu toate că cei care mă cunosc ar putea gândi că sunt nişte idei cel puţin discutabile şi aici mă refer la faptul că în orice relatie- sunt convinsă că şi în a ta- se fac greşeli şi fiecare trece peste greşeli aşa cum se pricepe cel mai bine în acel moment, eu îmi asum greşelile mele, atât greşelile faţă de El cât şi cele faţă de mine. Au fost deciziile noastre şi probabil că încă le trăim consecinţele şi acum.
              Vreau să-i mulţumesc pentru zilele frumoase, pentru zâmbete, pentru fericire, pentru momentele de împlinire dar şi pentru momentele mai puţin reuşite pentru că din acelea eu aveam ceva de învăţat, cu siguranţă nu am reuşit să învăţ din toate dar prin Noi, mie mi s-au dat nişte lecţii.
               Probabil că principala lecţie din relaţia asta este că "Love is not enough"- alt mit din adolescenţă care mi   s-a spulberat puţin câte puţin în timp.
               Încă pot spune fără să greşesc cu nimic că îl iubesc şi cu siguranţă un sentiment de această natură are puterea de a rezista în faţa trecerii timpului, cu siguranţă nu în aceeaşi formă în care a luat naştere dar esenţa energiei, iubirea în formă ei pură nu în forma iubire-pasiune, rămâne undeva în viaţa fiecăruia. Cred cu tărie în faptul că fiecare om care apare în viaţa ta primeşte câte o părticică din sufletul tău, direct proporţională cu importanţa pe care a avut-o acel suflet pentru tine şi prin asta se creează o legătură ce poate transcende orice timp şi spaţiu.

Lumea se schimba..neincetat

      De data asta vroiam să scriu despre o experienţă pe care am avut-o în acest weekend. Experienţă care implică nişte copii, cel mai mare fiind în clasa aVIIIa. Este adevărat că diferenţa de vârstă dintre mine şi interlocutorul meu este de fix 10 ani ceea ce ar putea părea puţin sau nu?!
     M-am trezit surprinsă de diferenţele enorme de percepţie asupra unor lucruri fireşti, de altfel, dar pe care eu în clasa a VIIIa nu doar că nu le cunoşteam dar cred, de fapt, nici nu mă preocupau în asemenea măsură.
     Dilema pleacă de la o glumă "fetele de la noi din clasă îşi iau acadele pe băţ în formă de suzetă ca să exerseze!" Întrebare firească, mi s-a părut mie, "adică ce să exerseze?" Răspunsul l-am primit sub forma unui zâmbet pe sub mustăţi cu multe subînţelesuri din care.. înţelege tu ce poţi! Discuţia s-a continuat cu faptul că pentru anumiţi copii de aceeaşi vârstă partea cu întâlnitul cu iubitul/ iubita şi săruturile din timpul pauzelor e ceva de muult fumat şi că schimbarea de "parteneri"se face la săptămână căci intervine plictiseala- partea cu plictiseala eu personal o înţeleg, în anumiţi parametri. De aici am dedus eu că exersarea nu se referă la "improoving-kissing -techniques" :-o
     OK avem de a face cu o difereta de generaţii, recunosc, dar nu mă aşteptam că diferenţa asta să fie atât de.. evidentă! Mă întreb acum, săracii părinţi, ai mei, ai tăi, e oarecum de înţeles să fie şocaţi de-a dreptul de anumite poveşti de când eram noi mici, dacă eu am rămas ca la dentist la auzul unor concepţii ale unor copii cu 10 ani mai mici ca mine.
     În această situaţie fiind, mă gândesc, cum o fi când voi avea eu copii şi mai ales cum îi protejez de anumite aspecte. Cred despre mine că am o concepţie destul de deschisă, mai ales când vine vorba de "sex talks" şi de.. normalitatea fenomenului.. dar CLAR nu la 12-13-14 ani şi nu la amploarea asta. Dar mă uit în jurul meu că peste tot există o formă de sexualitate prezentă în viaţa de zi cu zi, şi hai să nu scriu despre un clişeu, sexualitatea din mass-media, dar mi se pare că deja este ceva de-a dreptul generalizat.
      Am îmbătrânit eu sau am rămas în urmă mă întrebam şi am primit un răspuns pe măsură "dar tu nu ştii că lumea e în continuă schimbare şi că nici atunci când voi fi eu de vârsta ta nu vor  mai lucrurile ca acum?" Again.. am rămas fără replică. Dacă un copil de 12 ani conştientizează atât de bine aspectul ăsta atunci înseamnă că mie îmi mai rămâne doar să lucrez la acceptare şi adaptare.
       Sună foarte simplu şi practic dar e a naibii de greu de aplicat. Problema cea mai mare, pe care cred că au avut-o şi părinţii fiecăruia dintre noi, este că, în general cu vârsta tindem să ne închidem în propriile tipare şi să acceptăm din ce în ce mai greu noutăţile, cu atât mai puţin să ne adaptăm la ele. Îmi place totuşi să cred că fiind conştientă de aspectul ăsta voi reuşi într-o zi să găsesc o cale de a accepta.
     Şi uite aşa, poate una dintre cele mai importante lecţii de viaţă, ţi le oferă un copil, cu siguranţă nu e singura dar pe asta am perceput-o eu acum.
  Mulţumesc!

Love, as if you were a child ...

      Cu toate că nu am mai scris nici un cuvinţel pe aici.. m-am regăsit în multe zile gândindu-mă la ceea ce voi scrie şi construind un schelet de postare.. evident nu s-a materializat pentru că încă îmi puneam şi eu ideile în ordine.
      Citesc o carte foarte dragă mie, continuarea de la Eat,Pray,Love de Elizabeth Gilbert, Committed, se numeşte cartea. Îmi place foarte mult modul în care e scrisă şi se pare că pentru mine a venit la timp aşa cum a venit şi prima, se mulează exact pe gândurile mele. Pentru cine nu a avut ocazia să o răsfoiască pot să spun că mie una mi se pare o carte pe care să o citeşti aşa pe bucăţele.. referinţele socio-istorice necesită ceva procesare pentru o integrare mai uşoară a informaţiilor. Sau poate suna prea pompos..dar aşa am simţit eu.. că erau lucruri pe care trebuia să le metabolizez eu ca să extrag toate informaţiile ce mi-ar putea fi utile.
        Acum că am trecut de introducere, eu de fapt vroiam să scriu despre o anumită frământare personală.. cum arată o relaţie în care, cel puţin declarativ, ai vrea să rămâi a lifetime? Îmi este foarte clar că pentru fiecare din noi arată altfel şi evident că frământarea mea se referă la faptul că nu ştiu cum ar putea să arate ea pentru mine.
        Momentan fiind într-o relaţie care a ajuns la stadiul în care merge de la sine..e undeva într-o zonă de safe în care fiecare îl ştie pe celălalt, ştie la ce să se aştepte cu bune şi cu rele şi cu toate că sunt convinsă că pe undeva fiecare îşi doreşte altceva, nici unul din noi nu face paşi foarte decişi şi consistenţi spre schimbare. So.. din acest punct aflându-mă mă întreb dacă aşa evoluează toate relaţiile sau dacă dragostea pe care mi-aş dori să o am eu acum ţine de un biologic mai tânăr.. ţine de liceu? Sau ţine de persoana cu care împărţi astfel de sentimente? Sau ţine de tine pur şi simplu. De ceva timp nu mă mai inspiră aproape cu nimic melodiile romantice şi sentimentaliste, aproape că nu-mi mai vorbesc decât despre relaţii şi sentimente aşa cum apar ele în filme. În filmele alea în care el are o intuiţie aproape feminină şi face exact ceea ce trebuie în momentul în care trebuie să fie făcut acel lucru, filmele alea în care ea are puterea de a pune capăt unei relaţii greşite de parcă ar schimba comanda de paste milaneze cu paste carbonara sau şi mai simplu se ridică de la masă şi pleacă fără aproape nici o problemă.
        Se spune că filmele sunt cele care induc pareri greşite despre cum ar putea fi o relaţie şi poate pe undeva aş putea să dau dreptate acestei concepţii DAR.. de ce în cazul filmelor SF problema asta este privită ca pe ceva WOW! Uite ce viziune au avut oamneii ăia că au adus un anumit concept sau o anumită tehnologie care peste nu ştiu câţi ani a ajuns realitate, şi poate chiar în unele cazuri o realitate banală. De ce lucrul ăsta nu e valabil şi cu filmele din genul Romance. De ce aici nimeni nu vine să zică.. uite ce chestie am văzut în filmul ăla şi ne-am gândit că se poate aplica şi în real life.. şi uite că a mai şi funcţionat şi WOW! –again, ce bine poate fi.
         De asemeni se mai spune ai grijă ce îţi doreşti că s-ar putea să se îndeplinească! În legătură cu asta îndrăznesc să spun că şi eu, ca şi tine, avem nişte standarde destul de ridicate pentru cum ar fi necesar să fie partenerul/partenera. Caz în care mă întreb dacă zicala asta mai este adevărată.. dacă există şanse reale de a primi ceea ce visăm, mă îndoiesc. Oricum mi se pare că o dată cu înaintarea în vârstă standardele cresc din ce în ce mai mult şi nu ştiu exact dacă asta e de bine sau nu.

        Deja postul ăsta începe să sune a gândire de fată bătrână care are impresia că va rămâne nemăritată  şi chiar nu e cazul, doar că probabil mi-aş dori ca relatia aia nu-ştiu-cum să nu presupună extrem de multe compromisuri din partea mea, sau hai să zic altfel.. să nu presupună mai multe compromisuri din partea mea decât din partea lui. Am voie să visez, încă, nu? 

         Acum nu mulţi ani melodia asta avea un anume răsunet în sfera mea emoţională..acum este doar melodia dintr-o emisiune cu poveşti de dragoste ambalate frumos şi prezentate cu aură de basm. Cât din viaţă îşi va permite fiecare să aibă parte de ceva la fel?

Fericirea ESTE…

Even if happiness forgets you a little bit, never 

completely forget about it.  ~Jacques Prévert

        Continuarea poate exista sub foarte multe forme, de cele mai multe ori depinzând de etiologia fericirii, eu astăzi mă gândeam la cum îţi poate schimba perspectiva un om, sau mai mulţi, doar vorbind sincer cu tine şi eventual despre tine şi prin asta să îţi dea măcar impresia că înţelege.. că TE înţelege.
Legile Universului sunt relativ simple şi nu rămân niciodată cu restanţe în aplicare (ce filosofic a sunat asta cu legile Universului, reformulez, a se citi adăugând „În my opinion”):
    -Totul este în echilibru
    -Ceea ce e în tine este cea ce vei atrage în viaţa ta.
Le-am formulat evident „în my own words” ca să înţelegi de unde vreau să plec... 
        Un foarte bun prieten, în încercarea de a mă face să înţeleg că nimic din ceea ce este la un moment dat în viaţa mea nu este pentru că aşa s-a întâmplat, este pentru că aşa am „vrut eu”- existenţa verbului a vrea în ghilimele s-a explica prin faptul că îţi dai seama mai mult sau mai puţin de cât de mult vrei un anumit lucru- că fiecare om are universul lui şi că de fapt niciodată nu se produce o intersecţie sau o suprapunere a „lumii mele” cu „lumea ta”, este doar o iluzie pe care o creem fiecare pentru a ne putea justifica anumite interacţiuni când, de fapt, toate interacţiunile sunt imagini în oglindă ale noastre. 
      Unde vreau să ajung cu asta? La faptul că până la urmă minunata expresie „Fericirea e în tine”este perfect valabilă dar că şi tu şi eu uităm asta atunci când nu suntem chiar atât de fericiţi. 
      În ceea ce priveşte prima regulă, cred că este tocmai ceea ce mi s-a întâmplat mie în ultimele zile şi ceea ce de fapt a dus la apariţia acestui post. Probabil că pentru fiecare om există un fel de prag când „enough is enough” şi în momentul ăla se activează sistemele de alarmă şi i se trimit situaţii care să îl readucă pe linia de plutire. Evident sistemul funcţionează şi pentru pragul pozitiv şi pentru cel negativ, echilibrarea necesitând acţiunea complementară.
      Mai pe româneşte şi mai puţin filosofic că deja e târziu, cuvintele declanşează emoţii şi anumite cuvinte spuse atunci când trebuie pot face switchul dintre cele două extreme la care mă refeream, uneori în viaţa ai nevoie de oameni care să îţi spună cât de frumos şi special eşti tu ca om. Cât de multe aprecieaza anumite calităţi la tine şi cât de important este pentru el/ea că exişti în viaţa lui/ei. Şi iarăşi când recitesc lucrurile astea mi se pare că sună puţin egocentrist dar sunt convinsă că ştii şi tu că lucrurile astea chiar sunt importante şi chiar contează. Din ceea ce mi s-a întâmplat mie până acum, şi nu mi s-a întâmplat prea des, am mai observat că, cu cât persoana care îţi spune lucrurile astea este mai puţin înrudită cu tine şi evident sincera- de obicei îi simţi pe cei care o spun doar de dragul de a vorbi- cu atât impactul e mai mare.
      În ultimele zile am întâlnit persoane care să mă scoată dintr-o oarecare stare de tristeţe şi să mă readucă pe linia de plutire printr-un exces de fericire provocată de cuvintele spuse. De fapt postul acesta este pentru ele, pentru că le mulţumesc, pentru că au schimbat ceva atunci când a trebuit în viaţa mea. 
      Încă nu am descoperit cum aş putea depozita câte puţină fericire, să iau câte o bucăţică din fiecare moment fericit şi să-l pun spre păstrare pentru a putea să o accesez la nevoie, dar până voi găsi această tehnică îmi rămâne doar să sper că voi întâlni „pe drum” persoanele care să-mi amintească de existenţa fericirii. Îţi doresc şi ţie să le găseşti!

De ce ne facem doctori?

   Plimbându-mă azi prin casă mi-am amintit de acele persoane care încep să-ţi spună, foarte sincer de altfel, cât de mult aprecieaza ei pe cei care au aşa ambiţii mari şi vor să se facă doctori, pentru că au ei aşa impresia că noi ne facem doctori pentru că debordăm de altruism şi vrem să ajutăm oamenii. Sună bine teoria asta ce să zic, sună frumos, mai bine spus.
     Recunosc că atunci când am fost întrebată de o Doamnă doctor pe care o respect şi o apreciez foarte mult, "de ce vrei tu să te faci doctor? vrei să ajuţi oamenii sau îţi place aşa cum sună titulatura?" , fiind copil deştept şi intuind unde bate întrebarea evident am răspuns ceva de genul că aş vrea să ajut oamenii (nu-mi amintesc răspunsul exact).
     Astăzi însă de undeva din adâncul creierului s-a ivit un gând foarte revoltat de-a dreptul: eu nu vreau să mă fac doctor ca să ajut oamenii, cel puţin nu sub foarma în care ar putea fi percepută afirmaţia asta de majoritatea oamenilor!
    Eu vreau să mă fac doctor pentru că îmi place la nebunie combinaţia de puzzle format de simptomele şi semnele unui pacient cu picătura de intuiţie şi cu dramul de noroc- mai corect ar fi să-l numesc cu ajutorul lui Dumnezeu- de care ai nevoie pentru a putea practica meseria asta cât mai eficient şi corect. Îmi place să îmi descopăr veleităţile de investigator în căutarea unei cauze a unui fenomen, îmi place modul absolut mind blowing în care se înlănţuie lucrurile în organismul uman, îmi place să descopăr cum funcţionează totul şi să rămân fascinată de descoperire, îmi place să împărtăşesc cu cei din jurul meu minunea pe care am aflat-o eu- pentru că încă cred în faptul că organismul uman e o minune şi că totul funcţionează într-un mod fascinant. La finalul acestui proces este foarte adevărat că te poţi afla în faţa unui diagnostic corect, că poţi administra un tratament corect şi că dacă ai norocul să dai peste un pacient compliant se poate să afli, sub o formă sau alta, că pacientul tău e bine în urma intervenţiei tale. Evident că în momentul în care afli aşa ceva ai o bucurie imensă, sau mă  rog pe măsura cazului, dar mie mi se pare că bucuria asta nu vine dintr-un imens altruism care dă pe-afară din tine, nu, din contră, vine dintr-un imens egoism: eşti fericit tu pentru tine că ai reuşit să descoperi, să identifici, să tratezi şi să "vindeci"- ghilimele au o explicaţie foarte precisă dar va fi abordată în alt post- eşti bucuros că U did it! A că prin asta ai "reparat" un om, nu ştiu, dar cel puţin în momentul de faţă îl văd ca pe .. "collateral damage", da clar te bucuri şi pentru el căci acum e bine DAR.. nu el este actorul principal în piesa asta!
      Totuşi revenind la "vindecat" (again scrisul mă ajută să-mi clarific nişte detalii) tocmai am realizat că dacă accept faptul că vindecarea nu o poate face un om, că pentru vindecare nu e suficientă doar o intervenţie externă asupra "pacientului", pentru vindecare e nevoie şi de colaborare- fie că e vorba de sensul strict material, că trebuie să urmeze tratametul, fie că e vorba de alte sensuri, că trebuie să apară o schimbare din interior pentru ca întregul să se "vindece"- şi schimbarea din interior se poate face doar cu intervenţia a altui "factor" pe care eu îl numesc Dumnezeu (voi îi puteţi spune noroc, şansă, destin). Dacă teoria asta e valabilă înseamnă că pe undeva puzzelul meu s-a conturat pentru că şi pe mine, la rândul meu, m-a luminat Dumnezeu să ajung în acel punct. Asta înseamnă că poate aş putea să mai tai moţul mândriei şi să realizez că nu EU SINGURĂ am ajuns în acel punct şi că dacă ar fi să manifest ceva altruism acesta ar fi necesar să se îndrepte spre divinitate.  Ştiu sună foarte ciudat, până şi mie îmi sună ciudat, dar am ajuns aici pentru că în timp ce scriam mi-am amintit nişte versuri şi finalul poeziei cred că ilustrează perfect ceea ce aş fi vrut eu să transmit. Faptul că a ajuta oamenii nu înseamnă neapărat că faci ceea ce faci pentru EI! Caz în care I get to keep my selfishness, poate însemna doar că tot ceea ce faci faci pentru tine şi pentru liniştea şi fericirea ta.
    
              Şi la final poezia cu pricina:


Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali  şi egoişti...
Iartă-i. oricum.


Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun, oricum.


Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul, oricum.


Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela...
Fii cinstit şi sincer, oricum.


Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum.


Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uiita mâine...
Fă bine, oricum.


Dă lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de ajuns...
Dă lumii tot ce ai mai bun, oricum.


La urma urmei este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost nicodata între tine şi ei, oricum.

Melancolică așa mi s-a apus...

Cu toate că nu știam exact ce funcții poate îndeplini o  astrogramă.. e ca la ghicitoare? Nu chiar căci știu ca are la bază ceva știință. Te duci la cineva care începe sa-ți enumere calități și defecte? Îți descoperi scopul vieții pe care ți-ai ales-o tura asta dar pe care le-ai uitat din cauza experienței traumatice prin care trecem toți în viața asta- nașterea (traumaticul experienței constă în faptul că este ceva traumatizant pentru organism pur și simplu- în caz ca avea cineva de gând sa citească printre rânduri ca am tendințe depresive și idei cum că.. ce nashpa e viața de ce trebuie sa ne naștem).. așa.. revenind...
      Astrograma mea.. pentru cine nu știe, dacă aveți norocul să priviți în ochi un astrolog experimentat- a nu se citi celebru- e posibil să aveți surprize: să fiți întrebat ” ce vrei să știi?” și sa nu aveți un răspuns pregătit, moment în care persoana din fața mea începe să înșire un luuuung puhoi de informații despre mine din multe domenii, relativ sistematizate, dar insuficient de sistematizate pentru mine. M-am trezit cu informații despre viitor, vieți anterioare, relații, carieră, familie, evident scopul acestei călătorii pe Terra și... când s-a terminat tăvălucul și am ieșit pe ușa m-am întrebat ” de ce oare nu mi-am luat un reportofon la mine? aaa dar mp3 playerul a stat cumințel pe masă,închis evident o dată cu sosirea mea în camera întămplării.. SMART!-NOT!”
      Ceea ce mi-a rămas în cap, pe lângă zodiile celor doi viitori soți și alte informații prețioase, este faptul ca sunt melancolică.. ca am tendința de a ma lega de trecut, evident in mod patologic, și mereu mi se pare ca ceea ce a existat în trecut este mult mai bun decât prezentul.
      De cateva zile evident că am observat asta extrem de des, am indentificat-o tocmai pentru ca am aflat de existența ei, mi s-a atras atenția că există și acum parcă dau mereu de ea oriunde m-aș intoarce. Problema e că este foarte reală și așa că mă întreb cum faci ca să ramâi în prezent?
      Prezentul meu acu sună cam așa: cadru restrâns- am terminat de scris pentru licență pe seara asta, săptămâna asta nu trebuie sa ma duc la școală, mi-aș dori o mașină care să-mi extragă instant câteva kile de lipide din burtică și cam atât. Într-un cadru mai larg- sora mea doarme si mai tresare din când in când- ma întreb ce visează, iubitul meu mai are 4 ore de dormit până să plece la servici- deci da cu siguranta e mai odihnit ca mine, trebuie să mă apuc de invățat și nu mă atrage deloc. Menționez ca ultimele 4 rânduri mi-au luat cred că deja 10 minute sa găsesc ceva de scris care sa aibă legatură pe cât de mult posibil cu prezentul meu și să nu reprezinte stări și sentimente legate de amintiri.
      De fapt cred ca acest fenomen are legătură tot cu mine și the basic- fuga mea de mine. Problem solved?!
      Mi-e teamă însă să mă opresc și să mă uit in jur.. dacă nu o să-mi placă? Dacă mă va întrista? Deocamdată e mai simplu să fug in activități cotidiene, în problemele altora, în detalii, în filme, în vorbitul la telefon... mă întreb însă cât va mai funcționa joggingul asta psihologic? Momentan cred ca mi-e bine așa?! Cu toate ca dacă am conștientizat ideea asta probabil ca nu va mai funcționa prea mult. Identificarea problemei fiind primul pas spre rezolvarea ei :)
O melodie pe care am ascultat-o cât am scris rândurile astea și pe care am ascultat-o prima data acum vreo 5 ani trimisă de...Melancolie

La mulţi ani!

     Cred că de fapt din tot postul de azi titlu e cel mai important.. şi ar mai fi ceva..se pare că legea atracţiei funcţionează.. dacă acum câteva zile am avut aşa un fel de remember pentru persoanele cărora le simţi lipsa astăzi am primit cea mai neaşteptată urare de "La mulţi ani" de la una din persoanele la care mă refeream atunci.. Un telefon atât de neaşteptat încât mi-a schimbat total polaritatea şi implicit ziua, nu ştiu dacă neapărat în bine, dacă ar fi să o analizez faptic, dar ştiu că schimbarea produsă în sufletul meu este una pozitivă şi este ceva de care poate pe undeva chiar aveam nevoie. Îmi era extrem de dor de persoana în cauză, atât de dor încât atunci când mi-am dat seama cu cine vorbesc, la telefon, mă simţeam de parcă pentru câteva secunde m-aş fi putut tranfera în alt plan în care ar fi fost posibilă o materializare a ei astfel încât să pot să o iau în braţe şi să o strâng atât de tare, exact aşa cum simţi când nu ţi-ai mai văzut un membru al familiei de foarte mult timp şi îţi vine să-l strângi în braţe tare, tare de parcă ai vrea să îi spui să nu mai plece niciodată.
     Persoană despre care vorbesc probabil că va căpăta un contur mai clar prin perspectiva scrierilor mele undeva într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat dar deocamdată caracteristicle esenţiale sunt faptul că îmi este extraordinar de dragă şi îmi polarizează energiile într-un fel anume de fiecare dată când îşi face simţită prezenţa, sub o formă sau alta, în prezentul meu şi de fiecare dată efectele sunt foarte plăcute. Reîntâlnirea mea cu ea, după o lungă perioadă de absenţă conjuncturală, a produs nişte reacţii foarte puternice şi aproape incontrolabile în sufletul meu, atunci, îmi amintesc faptul că îmi venea să plâng pur şi simplu şi nu ştiam foarte bine dacă plânsul era trist sau nu.. aveam impresia că e un plâns cauzat de un sentiment de pierdere, sentimentul că ai pierdut o persoană pe care o iubeşti din tot sufletul. Mai târziu însă am înţeles că plânsul nu era cauzat de o pierdere, era o regăsire a unei forme de iubire pe care nu o mai întâlnisem în mine până atunci, o formă de iubire atât de frumoasă încât şi acum când îmi trece printre sinapse informaţia legată de această parte a sufletului meu, am senzaţia că îmi va topi inima şi se va transforma în ceva caldutz şi frumos care îmi scălda sufetul în valuri de iubire.
     Şi se pare că tot nu am reuşit să mă limitez la a scrie doar La mulţi ani pentru voi dragelor, să aveţi parte de multe zâmbete şi multă, multă iubire!
O melodie de la EA:

Vorbe din bătrâni

Evident nu am de gând să mă refer la cine ştie ce ziceri populare sau proverbe sau alte vorbe de duh pline de tâlc pe care, eventual, fiecare din noi le-a auzit mai mult sau mai puţin pe la "bătrânii" pe care îi are fiecare pe lângă casă, vecine binevoitoare, mătuşi, bunici..
      Încă de aseară, că acum fiind vorba de o activitate nouă pentru mine, care se pare că îmi şi place, mă tot gândesc despre ce să mai scriu.. asta pentru că momentan încă sunt la faza în care fug de subiecte cu o foarte mare implicare emoţională şi care ar necesita ceva meditare şi rumegare a unor lucruri din viaţa mea.. încă sunt la faza în care relaţia mea cu acest blog e în perioada de indragosteala.. ne tatonăm reciproc.. ne descoperim.. ne obişnuim unul cu altul.. mai durează puţin până când scopul, cel puţin la nivel ideatic, acestor scrieri să fie luat în discuţie. Revenind, încă de aseară, când am vorbit iar cu Bunica, pentru că ne sună destul de des în ultima vreme de când cu răcelile de sezon ca să vadă cum se mai simt nepoatele, mi-a spus ceva ce îmi spune destul de des de ceva vreme încoace.. cred că de pe la începutul anului.. sau poate mi-a mai spus şi până acum dar nu am auzit eu: ÎNVĂŢA SĂ TE IUBEŞTI!!!
     Cuvintele astea venind din partea ei mă fac să mă gândesc în secundă doi la două lucruri:
1. Mi-e teamă că în curând Bunica nu va mai putea fi găsită apelând un număr de telefon. Din experienţa cu cealaltă Bunică, care nu mai este printre noi, sub formă materială cel puţin, am învăţat că persoane precum ele, bunicele, pot pleca fără să apuci să-ţi iei rămas bun, fără să apuci să-i arăţi că o iubeşti aşa cum ai fi vrut tu să o faci, fără să apuci să o strângi în braţe. Am mai învăţat că atunci când sunt încă prezente în viaţa ta ai tendinţa de a le neglija, uneori chiar te enervează, te sâcâie cu telefoane- Bunica, cea care nu mai este nu făcea lucrul ăsta, dar compensează cealaltă :P. Uneori îmi pare rău că evit o discuţie la telefon cu Ea, cea care mi-a mai rămas, îmi pare rău că nu mă manifest prin exprimarea sentimentelor mai des, că nu îi ofer ceea ce şi-ar dori Ea- ultimele bârfe din familie cu cât mai multe detalii, toate planurile mele de viitor expuse frumos cu liniuţă şi de la capăt şi după fiecare rând lăsat spaţiu pentru a fi completat de părerile şi sugestiile ei la cele scrise de mine. Singura problemă este că părerea asta de rău e aşa.. ca o străfulgerare în care am o imagine sumbră a momentului în care va pleca şi Ea, mi se strânge inima, de undeva din adâncul sufletului mi se iveşte o lacrimă pe care o şterg cu gânduri noi şi vesele şi mă gândesc că.. mai e muuult până atunci şi am destul timp ca măcar de acum înainte să repar ceea ce mi se pare că trebuie reparat, iar scena se repetă iar şi iar şi iar...
2. Şi-a dat oare Bunica seama că eu nu mă iubesc? Vroiam să scriu că eu nu mă iubesc atât de mult pe cât ar fi necesar dar apoi mi-am spus.. asta cu iubitul mult sau puţin.. e ceva ce scârţâie în exprimare.. ori iubeşti ori nu iubeşti.. Poţi spune că îţi place ceva mai mult sau mai puţin.. dar nu poţi spune că iubeşti x lucru mai mult decât pe y. E ca la meci: victorie sau înfrângere, nu merge cu remiză.
         Să te iubeşti pe tine.. am citit o grămadă de articole şi cărţi despre asta.. majoritatea aveau ideea că: dacă tu nu te iubeşti pe tine cum poţi pretinde să te iubească alţii? Da mulţumesc, teoria e super dar cum se întâmplă asta practic? Adică ce înseamnă să te iubeşti pe tine? 
        Să crezi despre tine că eşti frumoasă? În acest caz nu consider că sunt urâtă, nu sunt nici "ravisante", am doar zile în care mă simt frumoasă şi zile în care sunt cea mai grasă şi mai urâtă şi mai cocoşată femeie de pe planeta- între noi fie vorbă nu că atunci când mă simt eu frumoasă aş pierde instant cele 10 kg pe care consider că mă străduiesc să le dau jos de muult timp, mi-a şi reuşit o dată dar a durat doar un an :|
        Să crezi despre tine că eşti deşteaptă? Bine.. proastă nu sunt, sunt leneşă, asta da, dar nu proastă.. Problema este că.. ştim cu toţii că lenea poate ţine loc de.. lipsă de informare- care nu e aceeaşi cu prostia dar uneori pot semăna izbitor. 
        Să faci mai multe lucruri pentru tine decât pentru cei din jurul tău? Asta nu se chemă egoism? Eh uite aici pot spune că stau bine, d-ăsta am, slavă Domnului! Numai că ştiind că îl am din plin, încerc să compensez şi mi se pare mie că încerc să fac lucruri pentru cei din jurul meu prin care să îi bucur şi poate pe undeva să compensez momentele de egoism răutăcios. Şi în momentul ăsta încep să pun la îndoială lipsa prostiei în cazul meu :-? Dacă nu cumva prin tentativele astea ale mele, de a compensa ceva rău prin ceva bun, nu calc mai tare în străchini.. şi taman ajung în situaţia că exact atunci când e sănătos să-ţi manifeşti egocentrismul să o laşi mai moale şi fix când e nevoie să laşi egoul de o parte atunci răsare mai ţanţoş de după perdeluţa? Nu.. dar clar refuz să cred că aş putea fi proastă, hai mai bine să zic prostutza că sună mai dulce.
      Aaa.. am găsit şi argument.. domeniul pentru care mă pregătesc nu are nevoie doar de oameni care pot asimila un munte de cunoştinţe, are nevoie şi de oameni care să fie în stare să integreze cunoştinţele astea ca să poată jongla cu ele.. şi având în vedere că al meu creier e în stare să formuleze un diagnostic corect în multe din cazurile întâlnite până acum înseamnă că e în stare să proceseze informaţii să le integreze şi să facă operaţii logice pe care un creier prost nu le-ar putea face.. QED (quod erat demonstrandum) ;)
     Revenind la subiectul luat în discuţie.. ÎNVAŢĂ SĂ TE IUBEŞTI!!!... mi-ar plăcea să existe o şcoală unde să se predea aşa ceva.. m-aş înscrie negreşit la cursurile ei. Pentru că, însă, nu există.. ne rămâne nouă, la fiecare în parte, să ne dăm seama cam cum se întâmplă lucrurile şi cum ajungi să te iubeşti.
       Concluzia mea pe seara asta, deocamdată, este că.. am nevoie de o greutate cu 10 kg în minus, de un boost de hărnicie şi de găsirea modului de utilizare politically correct e egoismului, de parcă acest manual de utilizare se găseşte la orice colţ de stradă, pentru că eu să ajung să mă iubesc pe mine. Ce simplu sună...
      Noapte bună şi... Iubiţi-vă mult, pe voi!

IACRS*.. căci e în trend

       Ca să respect oarecum nişte reguli de bun simţ în domeniul medical, şi nu numai, mă ocup întâi de problemele acute.. iar asta pentru mine înseamnă minunata viroză respiratorie de sezon, de care, măcar din spirit de solidaritate, trebuia să mă bucur şi eu că prea am scăpat toată iarna fără tradiţionala răceală ;)) şi pe această cale ar fi de menţionat şi sursa virusului contractat: sora mea.. potenţialii pacienţi de la care aş mai fi putut lua minunea nu se pun în perioada asta pentru că stagiul de medicină legală face lucrurile ceva mai complicate. So.. here I am cu baxul de şerveţele cu timp de înjumătăţire accelerat, cu ceai verde cu un strop de mentă şi muuulta lămâie şi cu... mine. Pentru toţi cei se regăsesc mai mult sau mai puţin în descriere.. mult succes şi răbdare căci zicala "răceala trece în 7 zile cu tratament şi într-o săptămână fără" este foarte adevărată şi atunci cel mai bun antibiotic este răbdarea :)
      Astăzi vroiam să scriu despre persoane din viaţa mea.. persoane care au existat la un moment dat şi care momentan sunt mai mult sau mai puţin prezente- asta e subiectul din ciclul patologii cronice. Motivul dispariţiei în cazul persoanelor menţionate nu este sub nici o formă un conflict sau o incompatibilitate manifestată printr-o "criză", motivul este.. că nu este- cel puţin eu nu l-am găsit până acum. Persoanele în cauză au dispărut pur şi simplu fără a exista o scenă de final sau un rămas bun... De ce scriu despre asta? Pentru că mă surprind uneori cu gândul la unele dintre ele şi îmi pare rău că nu mai ştiu nimic, îmi pare rău că nu mai pot avea parte de energia degajată de interacţiunile cu aceste persoane.
      Sunt o persoană cu multe nostalgii.. poate chiar cu o tendita de a rămâne uneori în trecut şi de a visa cu ochii deschişi la ce a fost, sau la ce ar fi putut să fie..
     Nu voi aminti acum persoanele la care mă gândesc pentru că probabil mintea îmi va fi invadată de amintiri şi gânduri extrem de multe, prea multe pentru a putea fi expuse în scris, şi în plus voi fi tentată să scriu câte ceva despre fiecare în parte.. ceea ce again.. ar însemna muuuulte pagini..
      În orice caz ideea de bază ar fi că sunt oameni pe care i-am întâlnit în viaţa asta, şi nu numai s-ar părea, care au schimbat ceva, sau care au adus ceva în plus, sau care pur şi simplu au fost acolo atunci când trebuia şi care poate după ce şi-au încheiat misiunea.. s-au evaporat din prezentul meu aproape la fel de uşor cum au şi apărut. Vreau să le mulţumesc Lor, să le spun că în egoismul meu imens aş fi vrut să îi păstrez pe toţi pentru mine, poate că asta ar fi şi una din explicaţiile pentru care acum nu mai sunt, şi să le mai spun că îi iubesc.. pe fiecare în alt fel dar, sper, că pe fiecare la fel de mult.
      Mă simt oarecum singură dintr-un anumit punc de vedere, pentru că am obiceiul ca atunci când e ceva ce mă deranjează, de orice natură, să mă raportez la altcineva.. să mă "leg" de altcineva... poate să fug? şi în ultima vreme am impresia că persoanele la care aş putea fugi sunt din ce în ce mai puţine.. iar uneori cele care sunt nu mai întrunesc aşteptările mele.. iar asta îmi dă o senzaţie de gol, de lipsă.. dar o lipsă neobiectivata şi aşa că o pun pe seama absenţei Lor.
    Pe de altă parte, gândind acum, cu toate că mi-e dor de acei oameni, nu cred că aş mai vrea să revin în timpurile în care erau lângă mine pentru că de atunci şi până acum eu ca persoană am evoluat, sau aşa îmi place să cred, şi în acest caz nu mai vreau să mă întorc de unde am plecat.. vreau să continui să evoluez..
       "Murdărirea e bună" vă mai amintiţi reclama? Pe acelaşi principiu.. scrisul e bun ;)) realizez că tristeţea mea nu se va rezolva decât prin acceptare.. Acceptarea unei situaţii şi a unui sentiment pe care l-am trăit prima dată la finalul unei cărţi, sau cel puţin atunci l-am conştientizat: sentimentul că uneori pierdem ceva şi pierderea este iremediabilă, nimic din ceea ce este uman posibil nu poate fi făcut pentru a primi înapoi ceea ce ai pierdut... cartea se numeşte "Enigma Otiliei" şi îmi amintesc şi acum foarte clar sentimentul de atunci.. la finalul cărţii când Felix se întâlneşte cu Dl. Pascalolpol în tren şi acesta din urmă este întrebat de Otilia. Felix află că este bine- detaliile nu le mai reţin exact- şi vede o poză cu domnişoara, devenită doamnă, poză care îi înfăţişează cu totul altceva decât amintirea lui despre ea.. şi din cele citite atunci îmi amintesc că am trăit atât de intens toată povestea lor de dragoste şi toate descrierile Otiliei cu inocentă şi frumuseţea diafană, copilareacsa poate, încât speram ca în final cei doi să aibă parte de finalul clasic "and they lived happily ever after" iar atunci când poza a spulberat orice "urmă" de Otilie, de care până şi eu eram îndrăgostită, am realizat că finalul nu mai este posibil deoarece personajele nu mai existau.. erau transformate în altele..nu mai există NIMIC şi nici nu va mai exista vreodată..
    Cred că "regulă" asta tristă se aplică şi în cazul persoanelor despre care vroiam eu să scriu azi.. şi totuşi: MULŢUMESC!


* IACRS= infecție acută a căilor respiratorii superioare :)

Mă chinuie.. rău..

  ...gândul de a începe să mă  manifest în scris online.. am mai avut o tentativă soldată cu un eşec pentru că aveam impresia că va găsi cineva cunoscut scrierile mele- atunci de fapt acel cineva era un El.. încă mai există acel el şi încă îmi mai este teamă.. dar.. e un sentiment mult diminuat. Îmi era teamă, şi îmi este teamă poate pentru că, deşi nu îmi place să gândesc asta despre mine, cu atât mai puţin să o afirm public (care public că doar momentan sunt eu cu mine), nu am curaj.. nu am curaj să fac multe şi de cele mai multe ori lipsa asta de curaj se manifestă în domenii sentimentale.. sau mai bine să le zic în relaţiile mele cu oamenii.. şi nu cu cei pe care nu îi cunosc, nu sunt timidă, ba din contră.. dar oamenii care îmi sunt foarte apoape.. oamenii care mă cunosc foarte bine, pe care să zicem că îi cunosc..  faţă de aceşti oameni nu am curaj...
      Nu am curaj să le spun alor mei părinţi anumite observaţii legate de viaţa de zi cu zi.. de fapt care observaţii nu am curaj uneori să ripostez la lucruri banale, cu toate că dacă mă gândesc nu ştiu dacă e sau nu o scuză, în relaţia cu ai mei părinţi cred că de fapt nu ripostez foarte mult pentru că ştiu că oricum nu schimb cu nimic nişte situaţii.. decât că apare un conflict de idei şi interese care încarcă atmosfera şi care trece mai repede sau mai uşor depinzând de etiologia lui.
    Nu am curaj să fac ceva mai concret, decât nişte discuţii, în relaţia mea de muulti ani..
    Searching.. mă caut pe mine.. mă întreb dacă nu cumva m-am trezit şi eu să fac asta când lumea în jurul meu deja se mărită şi are copii şi familie şi responsabilităţi.. din punctul ăsta de vedere uneori am impresia că am rămas blocată în adolescenţă.. Dar să privim lucrurile optimist- cine garantează că cei au deja familii sau sunt pe cale de a forma familii, şi evident sunt de o vârstă cu mine..cine ştie ce se ascunde unor fotografii de nuntă perfecte.. unor zâmbete şi îmbrăţişări public manifestate.. nu neg veridicitatea sentimentelor celor din jurul meu.. mă întreb doar dacă ei s-au găsit pe ei.. fiecare în parte pentru ca mai apoi să înceapă un drum în doi.. De fapt.. acum mă întreb.. e necesar pasul ăsta înainte de a forma un "nucleu al societăţii"? Şi dacă da.. este şi obligatoriu?