Barbatul este creierul, femeia este inima

          Când am citit prima data această afirmație era prezentată ca fiind un vechi proverb indian, cu un search pe Google de fapt am aflat ca face parte dintr-un text de-al lui Victor Hugo- cu toate că dacă mă gândesc bine asta nu ar exclude prima afirmație.
          Cred ca afirmația asta e un mod bun de a începe sa privești o relație dintre El și Ea, după o logică simplă, mai mult sau mai puțin medicală, organismul uman este ”alimentat” de inimă și dacă intervine moartea creierului inima continuă să bată- nu intrăm în detalii medicale- dar dacă inima face bubica, creierul, într-un timp extrem de scurt moare.
          Femeia e cea care menține emoțional echilibrul unei relații, barbatul poate da direcția dar femeia este cea care trebuie să mențină apele liniștite pentru ca ambarcațiunea să ajungă la destinație.

          Cu toate că poate sună doar a teorie seacă, de dragul de a filosofa, dacă ai trăit anumite experiențe știi că am dreptate. Modul în care mi s-a confirmat mie teoria asta poate nu a fost cel mai plăcut posibil dar cu siguranță a fost foarte eficient.
          Ceea ce mă intreb momentan este cât de des se poate întampla ca defibrilatorul, menit să rezolve bubica inimii, să fie intern și să fie taman creierul. Creierul poate furniza suport material, motivație, argumente, explicații... căci creierul gândește, inima însă..inima intuește, inima reacționează la vibrație, la emoție. Aparent resuscitarea de acest gen este imposibilă și probabil că de fapt chiar este imposibilă, cu toate astea se întâmplă. În acest caz cred că este vorba de fapt de o leziune relativ minoră a inimii care să-i permită o reabilitare by self... și dacă lucrurile ar fi așa...reabilitarea se face cu ”restitutio ad integrum” sau mai există leziuni? Și cel mai important: ce se întămplă totuși când inima chiar moare? Mai poate exista vreo metodă de resuscitare cu adevărat eficientă?
           Probabil că pentru un răspuns la aceste întrebări nici macar scrierea acestui post nu mă va lumina prea mult...poate doar...trecerea timpului.-ce filosofic a sunat asta :-)

                                 For my brain:

Fara titlu dar cu dedicatie...

    Relaţii.. sau ceea ce ar putea deveni în timp şi nu mai au ocazia...
           Să zicem că inevitabilul s-a produs şi că având parte de puţin ajutor extern am pus capăt zilele acestea unei relaţii care a durat atât cât să ai impresia că TU te confunzi cu EL cumva şi că nu mai ştii cum e aia cu "I'm single" nu ştii cu ce se mănâncă, nu ştii ce înseamnă asta şi nici măcar nu ştii cum se face.
            Mi-am dorit să scriu asta încă de când am început să realizez cât de cât ce mi se întâmplă.. e ca atunci când îţi dă cineva un pumn în faţă şi prima chestie pe care o simţi este că.. ai faţa amorţită, pe măsură ce se dezmorteste însă, începe să te doară..
             Vreau să-i mulţumesc Lui, sufletul care a fost lângă mine o perioadă destul de importantă din viaţa mea. Cu toate că cei care mă cunosc ar putea gândi că sunt nişte idei cel puţin discutabile şi aici mă refer la faptul că în orice relatie- sunt convinsă că şi în a ta- se fac greşeli şi fiecare trece peste greşeli aşa cum se pricepe cel mai bine în acel moment, eu îmi asum greşelile mele, atât greşelile faţă de El cât şi cele faţă de mine. Au fost deciziile noastre şi probabil că încă le trăim consecinţele şi acum.
              Vreau să-i mulţumesc pentru zilele frumoase, pentru zâmbete, pentru fericire, pentru momentele de împlinire dar şi pentru momentele mai puţin reuşite pentru că din acelea eu aveam ceva de învăţat, cu siguranţă nu am reuşit să învăţ din toate dar prin Noi, mie mi s-au dat nişte lecţii.
               Probabil că principala lecţie din relaţia asta este că "Love is not enough"- alt mit din adolescenţă care mi   s-a spulberat puţin câte puţin în timp.
               Încă pot spune fără să greşesc cu nimic că îl iubesc şi cu siguranţă un sentiment de această natură are puterea de a rezista în faţa trecerii timpului, cu siguranţă nu în aceeaşi formă în care a luat naştere dar esenţa energiei, iubirea în formă ei pură nu în forma iubire-pasiune, rămâne undeva în viaţa fiecăruia. Cred cu tărie în faptul că fiecare om care apare în viaţa ta primeşte câte o părticică din sufletul tău, direct proporţională cu importanţa pe care a avut-o acel suflet pentru tine şi prin asta se creează o legătură ce poate transcende orice timp şi spaţiu.

Lumea se schimba..neincetat

      De data asta vroiam să scriu despre o experienţă pe care am avut-o în acest weekend. Experienţă care implică nişte copii, cel mai mare fiind în clasa aVIIIa. Este adevărat că diferenţa de vârstă dintre mine şi interlocutorul meu este de fix 10 ani ceea ce ar putea părea puţin sau nu?!
     M-am trezit surprinsă de diferenţele enorme de percepţie asupra unor lucruri fireşti, de altfel, dar pe care eu în clasa a VIIIa nu doar că nu le cunoşteam dar cred, de fapt, nici nu mă preocupau în asemenea măsură.
     Dilema pleacă de la o glumă "fetele de la noi din clasă îşi iau acadele pe băţ în formă de suzetă ca să exerseze!" Întrebare firească, mi s-a părut mie, "adică ce să exerseze?" Răspunsul l-am primit sub forma unui zâmbet pe sub mustăţi cu multe subînţelesuri din care.. înţelege tu ce poţi! Discuţia s-a continuat cu faptul că pentru anumiţi copii de aceeaşi vârstă partea cu întâlnitul cu iubitul/ iubita şi săruturile din timpul pauzelor e ceva de muult fumat şi că schimbarea de "parteneri"se face la săptămână căci intervine plictiseala- partea cu plictiseala eu personal o înţeleg, în anumiţi parametri. De aici am dedus eu că exersarea nu se referă la "improoving-kissing -techniques" :-o
     OK avem de a face cu o difereta de generaţii, recunosc, dar nu mă aşteptam că diferenţa asta să fie atât de.. evidentă! Mă întreb acum, săracii părinţi, ai mei, ai tăi, e oarecum de înţeles să fie şocaţi de-a dreptul de anumite poveşti de când eram noi mici, dacă eu am rămas ca la dentist la auzul unor concepţii ale unor copii cu 10 ani mai mici ca mine.
     În această situaţie fiind, mă gândesc, cum o fi când voi avea eu copii şi mai ales cum îi protejez de anumite aspecte. Cred despre mine că am o concepţie destul de deschisă, mai ales când vine vorba de "sex talks" şi de.. normalitatea fenomenului.. dar CLAR nu la 12-13-14 ani şi nu la amploarea asta. Dar mă uit în jurul meu că peste tot există o formă de sexualitate prezentă în viaţa de zi cu zi, şi hai să nu scriu despre un clişeu, sexualitatea din mass-media, dar mi se pare că deja este ceva de-a dreptul generalizat.
      Am îmbătrânit eu sau am rămas în urmă mă întrebam şi am primit un răspuns pe măsură "dar tu nu ştii că lumea e în continuă schimbare şi că nici atunci când voi fi eu de vârsta ta nu vor  mai lucrurile ca acum?" Again.. am rămas fără replică. Dacă un copil de 12 ani conştientizează atât de bine aspectul ăsta atunci înseamnă că mie îmi mai rămâne doar să lucrez la acceptare şi adaptare.
       Sună foarte simplu şi practic dar e a naibii de greu de aplicat. Problema cea mai mare, pe care cred că au avut-o şi părinţii fiecăruia dintre noi, este că, în general cu vârsta tindem să ne închidem în propriile tipare şi să acceptăm din ce în ce mai greu noutăţile, cu atât mai puţin să ne adaptăm la ele. Îmi place totuşi să cred că fiind conştientă de aspectul ăsta voi reuşi într-o zi să găsesc o cale de a accepta.
     Şi uite aşa, poate una dintre cele mai importante lecţii de viaţă, ţi le oferă un copil, cu siguranţă nu e singura dar pe asta am perceput-o eu acum.
  Mulţumesc!

Love, as if you were a child ...

      Cu toate că nu am mai scris nici un cuvinţel pe aici.. m-am regăsit în multe zile gândindu-mă la ceea ce voi scrie şi construind un schelet de postare.. evident nu s-a materializat pentru că încă îmi puneam şi eu ideile în ordine.
      Citesc o carte foarte dragă mie, continuarea de la Eat,Pray,Love de Elizabeth Gilbert, Committed, se numeşte cartea. Îmi place foarte mult modul în care e scrisă şi se pare că pentru mine a venit la timp aşa cum a venit şi prima, se mulează exact pe gândurile mele. Pentru cine nu a avut ocazia să o răsfoiască pot să spun că mie una mi se pare o carte pe care să o citeşti aşa pe bucăţele.. referinţele socio-istorice necesită ceva procesare pentru o integrare mai uşoară a informaţiilor. Sau poate suna prea pompos..dar aşa am simţit eu.. că erau lucruri pe care trebuia să le metabolizez eu ca să extrag toate informaţiile ce mi-ar putea fi utile.
        Acum că am trecut de introducere, eu de fapt vroiam să scriu despre o anumită frământare personală.. cum arată o relaţie în care, cel puţin declarativ, ai vrea să rămâi a lifetime? Îmi este foarte clar că pentru fiecare din noi arată altfel şi evident că frământarea mea se referă la faptul că nu ştiu cum ar putea să arate ea pentru mine.
        Momentan fiind într-o relaţie care a ajuns la stadiul în care merge de la sine..e undeva într-o zonă de safe în care fiecare îl ştie pe celălalt, ştie la ce să se aştepte cu bune şi cu rele şi cu toate că sunt convinsă că pe undeva fiecare îşi doreşte altceva, nici unul din noi nu face paşi foarte decişi şi consistenţi spre schimbare. So.. din acest punct aflându-mă mă întreb dacă aşa evoluează toate relaţiile sau dacă dragostea pe care mi-aş dori să o am eu acum ţine de un biologic mai tânăr.. ţine de liceu? Sau ţine de persoana cu care împărţi astfel de sentimente? Sau ţine de tine pur şi simplu. De ceva timp nu mă mai inspiră aproape cu nimic melodiile romantice şi sentimentaliste, aproape că nu-mi mai vorbesc decât despre relaţii şi sentimente aşa cum apar ele în filme. În filmele alea în care el are o intuiţie aproape feminină şi face exact ceea ce trebuie în momentul în care trebuie să fie făcut acel lucru, filmele alea în care ea are puterea de a pune capăt unei relaţii greşite de parcă ar schimba comanda de paste milaneze cu paste carbonara sau şi mai simplu se ridică de la masă şi pleacă fără aproape nici o problemă.
        Se spune că filmele sunt cele care induc pareri greşite despre cum ar putea fi o relaţie şi poate pe undeva aş putea să dau dreptate acestei concepţii DAR.. de ce în cazul filmelor SF problema asta este privită ca pe ceva WOW! Uite ce viziune au avut oamneii ăia că au adus un anumit concept sau o anumită tehnologie care peste nu ştiu câţi ani a ajuns realitate, şi poate chiar în unele cazuri o realitate banală. De ce lucrul ăsta nu e valabil şi cu filmele din genul Romance. De ce aici nimeni nu vine să zică.. uite ce chestie am văzut în filmul ăla şi ne-am gândit că se poate aplica şi în real life.. şi uite că a mai şi funcţionat şi WOW! –again, ce bine poate fi.
         De asemeni se mai spune ai grijă ce îţi doreşti că s-ar putea să se îndeplinească! În legătură cu asta îndrăznesc să spun că şi eu, ca şi tine, avem nişte standarde destul de ridicate pentru cum ar fi necesar să fie partenerul/partenera. Caz în care mă întreb dacă zicala asta mai este adevărată.. dacă există şanse reale de a primi ceea ce visăm, mă îndoiesc. Oricum mi se pare că o dată cu înaintarea în vârstă standardele cresc din ce în ce mai mult şi nu ştiu exact dacă asta e de bine sau nu.

        Deja postul ăsta începe să sune a gândire de fată bătrână care are impresia că va rămâne nemăritată  şi chiar nu e cazul, doar că probabil mi-aş dori ca relatia aia nu-ştiu-cum să nu presupună extrem de multe compromisuri din partea mea, sau hai să zic altfel.. să nu presupună mai multe compromisuri din partea mea decât din partea lui. Am voie să visez, încă, nu? 

         Acum nu mulţi ani melodia asta avea un anume răsunet în sfera mea emoţională..acum este doar melodia dintr-o emisiune cu poveşti de dragoste ambalate frumos şi prezentate cu aură de basm. Cât din viaţă îşi va permite fiecare să aibă parte de ceva la fel?