Un copil aude de mic, de obicei de la părinţi, care de altfel se ocupă de educaţia copilului, faptul că în viaţă trebuie să spui adevărul, sau în fine e bine să spui adevărul şi să nu spui minciuni. Copilul creşte însă şi pe măsură ce începe să înţeleagă cum merg lucrurile în lumea în care se dezvoltă el, află că de fapt a spune adevărul nu e mereu cea mai bună soluţie, începând cu lucruri mărunte şi poate mai puţin importante de gen.. note de la şcoală, şi continuând cu lucruri să zicem aparent la fel de mărunte dar, după părerea mea mult mai profunde, şi aici mă refer la a spune pur şi simplu ceea ce crede despre o situaţie sau persoană. Copilul află că pentru a se proteja pe sine de suferinţă sau de reacţii ciudate din partea celor din jur trebuie să înveţe să fie diplomat sau ipocrit, depinde de gradul fiecăruia de toleranţă, căci în funcţie de asta îşi va alege termenul preferat.
Sunt într-o perioadă în care parcă tot am aşa diverse revelaţii despre viaţă şi despre mine. Sunt de fapt lucruri pe care le-am trăit în fiecare zi până acum şi lucruri pe care le fac din reflex, poate, numai că în ultima vreme am momente aşa când parcă m-a trăsnit inspiraţia şi neuronii mei reuşesc să formuleze o idee, o concluzie de viaţă, ca să sune mai pompos, pe care parcă atunci o aud prima dată. Problema este că în general nu sunt idei prea vesele şi din contră sunt idei care mă întristează foarte tare. Momentan ideea care mă ţine trează la o oră destul de târzie în noapte, la care de obicei eram la al doilea vis, este că mi-am dat eu seama aşa că singura noastră şansă de a fi sinceri cu adevărat este atunci când suntem copii. Aşa cum sunt eu acum, la vârsta mea adică, constat că de fapt nu pot fi sinceră cu adevărat, în sensul de a spune într-adevăr tot ceea ce cred şi simt şi gândesc despre o anumită persoană sau situaţie practic cu nimeni. Nici un om de pe lumea asta nu va accepta să îi fie spus tot adevărul de către altcineva fără să aibă o reacţie cel puţin.. negativă să zicem. Şi uite aşa fiecare din noi se dezvăluie în faţa celuilalt doar în măsura în care consideră că nu îi va face rău nici celui de lângă el, nici subsemnatului şi practic avem toţi o multitudine de măşti pe care le purtăm atunci când interacţionăm cu cei din jurul nostru adaptate situaţiei şi interlocutorului, de la mama, tata, iubitul/a, prieteni, pană la persoane mai puțin apropiate. În lumea modernă în care mulţi acceptă ideea de psiholog şi de deschidere spre comunicare, aparent liberă, treaba asta cred că se numeşte de fapt adaptare dar am o singură problemă... în situaţia asta unde e ADEVĂRUL? Şi mai ales de ce ni se inoculează ideea că trebuie să spunem adevărul de mici, când de fapt, foarte mulţi dintre noi nu facem asta?
Până la urmă pe cine ajută adevărul? Cine e mai fericit în lumea asta cine deţine adevărul sau cine deţine doar o parte din adevăr? Partea care îl răneşte cel mai puţin de obicei. Adevărul ăsta până la urmă mi se pare o noţiune taaaare relativă... Cine are nevoie de adevăr?
Ascultare placuta, cu drag.
