Ca să respect oarecum nişte reguli de bun simţ în domeniul medical, şi nu numai, mă ocup întâi de problemele acute.. iar asta pentru mine înseamnă minunata viroză respiratorie de sezon, de care, măcar din spirit de solidaritate, trebuia să mă bucur şi eu că prea am scăpat toată iarna fără tradiţionala răceală ;)) şi pe această cale ar fi de menţionat şi sursa virusului contractat: sora mea.. potenţialii pacienţi de la care aş mai fi putut lua minunea nu se pun în perioada asta pentru că stagiul de medicină legală face lucrurile ceva mai complicate. So.. here I am cu baxul de şerveţele cu timp de înjumătăţire accelerat, cu ceai verde cu un strop de mentă şi muuulta lămâie şi cu... mine. Pentru toţi cei se regăsesc mai mult sau mai puţin în descriere.. mult succes şi răbdare căci zicala "răceala trece în 7 zile cu tratament şi într-o săptămână fără" este foarte adevărată şi atunci cel mai bun antibiotic este răbdarea :)
Astăzi vroiam să scriu despre persoane din viaţa mea.. persoane care au existat la un moment dat şi care momentan sunt mai mult sau mai puţin prezente- asta e subiectul din ciclul patologii cronice. Motivul dispariţiei în cazul persoanelor menţionate nu este sub nici o formă un conflict sau o incompatibilitate manifestată printr-o "criză", motivul este.. că nu este- cel puţin eu nu l-am găsit până acum. Persoanele în cauză au dispărut pur şi simplu fără a exista o scenă de final sau un rămas bun... De ce scriu despre asta? Pentru că mă surprind uneori cu gândul la unele dintre ele şi îmi pare rău că nu mai ştiu nimic, îmi pare rău că nu mai pot avea parte de energia degajată de interacţiunile cu aceste persoane.
Sunt o persoană cu multe nostalgii.. poate chiar cu o tendita de a rămâne uneori în trecut şi de a visa cu ochii deschişi la ce a fost, sau la ce ar fi putut să fie..
Nu voi aminti acum persoanele la care mă gândesc pentru că probabil mintea îmi va fi invadată de amintiri şi gânduri extrem de multe, prea multe pentru a putea fi expuse în scris, şi în plus voi fi tentată să scriu câte ceva despre fiecare în parte.. ceea ce again.. ar însemna muuuulte pagini..
În orice caz ideea de bază ar fi că sunt oameni pe care i-am întâlnit în viaţa asta, şi nu numai s-ar părea, care au schimbat ceva, sau care au adus ceva în plus, sau care pur şi simplu au fost acolo atunci când trebuia şi care poate după ce şi-au încheiat misiunea.. s-au evaporat din prezentul meu aproape la fel de uşor cum au şi apărut. Vreau să le mulţumesc Lor, să le spun că în egoismul meu imens aş fi vrut să îi păstrez pe toţi pentru mine, poate că asta ar fi şi una din explicaţiile pentru care acum nu mai sunt, şi să le mai spun că îi iubesc.. pe fiecare în alt fel dar, sper, că pe fiecare la fel de mult.
Mă simt oarecum singură dintr-un anumit punc de vedere, pentru că am obiceiul ca atunci când e ceva ce mă deranjează, de orice natură, să mă raportez la altcineva.. să mă "leg" de altcineva... poate să fug? şi în ultima vreme am impresia că persoanele la care aş putea fugi sunt din ce în ce mai puţine.. iar uneori cele care sunt nu mai întrunesc aşteptările mele.. iar asta îmi dă o senzaţie de gol, de lipsă.. dar o lipsă neobiectivata şi aşa că o pun pe seama absenţei Lor.
Pe de altă parte, gândind acum, cu toate că mi-e dor de acei oameni, nu cred că aş mai vrea să revin în timpurile în care erau lângă mine pentru că de atunci şi până acum eu ca persoană am evoluat, sau aşa îmi place să cred, şi în acest caz nu mai vreau să mă întorc de unde am plecat.. vreau să continui să evoluez..
"Murdărirea e bună" vă mai amintiţi reclama? Pe acelaşi principiu.. scrisul e bun ;)) realizez că tristeţea mea nu se va rezolva decât prin acceptare.. Acceptarea unei situaţii şi a unui sentiment pe care l-am trăit prima dată la finalul unei cărţi, sau cel puţin atunci l-am conştientizat: sentimentul că uneori pierdem ceva şi pierderea este iremediabilă, nimic din ceea ce este uman posibil nu poate fi făcut pentru a primi înapoi ceea ce ai pierdut... cartea se numeşte "Enigma Otiliei" şi îmi amintesc şi acum foarte clar sentimentul de atunci.. la finalul cărţii când Felix se întâlneşte cu Dl. Pascalolpol în tren şi acesta din urmă este întrebat de Otilia. Felix află că este bine- detaliile nu le mai reţin exact- şi vede o poză cu domnişoara, devenită doamnă, poză care îi înfăţişează cu totul altceva decât amintirea lui despre ea.. şi din cele citite atunci îmi amintesc că am trăit atât de intens toată povestea lor de dragoste şi toate descrierile Otiliei cu inocentă şi frumuseţea diafană, copilareacsa poate, încât speram ca în final cei doi să aibă parte de finalul clasic "and they lived happily ever after" iar atunci când poza a spulberat orice "urmă" de Otilie, de care până şi eu eram îndrăgostită, am realizat că finalul nu mai este posibil deoarece personajele nu mai existau.. erau transformate în altele..nu mai există NIMIC şi nici nu va mai exista vreodată..
Cred că "regulă" asta tristă se aplică şi în cazul persoanelor despre care vroiam eu să scriu azi.. şi totuşi: MULŢUMESC!
* IACRS= infecție acută a căilor respiratorii superioare :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu