Încă nu ştiu dacă este cel mai potrivit cuvânt dar e singurul care-mi vine în minte în acest moment. Totul a pornit de la o situaţie de viaţă pe care probabil pe mulţi i-ar face să zâmbească şi să exclame cu uimire că sunt surprinşi de uimirea mea şi totuşi...
Fiecare îşi trăieşte viaţa după propriile reguli şi de obicei cu cât vârsta e mai înaintată cu atât aceste reguli sunt mai greu de schimbat dar indiferent de reguli aproape toţi avem momente când we fail cu graţie. Cel mai surprinzător este faptul că de cele mai multe ori, atât timp cât nu intrăm în patologicul psihiatric, ne dăm seama când suntem pe un drum greşit, când funcţionăm cu avariile pornite şi ne dăm seama că trebuie să schimbăm ceva dar continuăm panta descendentă dintr-o inerţie de data asta aş putea spune patologică. De obicei cu cât te deplasezi pe aceeaşi traiectorie descendentă începi să prinzi viteză din ce în ce mai mare, să-ţi transformi luminile de avarie în adevărate girofare şi să îţi dai seama că te îndrepţi spre ceva din ce în ce mai dificil simţind că parcă ai fost cuprins de o maaare avalanşă. Evident că dacă la început ţi-a fost teamă să reacţionezi, acest sentiment paralizant se amplifică direct proporţional cu lungimea de drum greşit parcursă şi totuşi prima licărire de raţiune îţi transmite că trebuie să ceri ajutor- acesta este primul pas. De ce scriu asta? Pentru că încă nu-mi dau seama cine este cel mai afectat într-un moment de cădere, cel care trăieşte în mod direct acel moment sau cei din jurul său care s-ar putea simţi trădaţi şi dezamăgiţi? Să nu uităm că la toate astea se adaugă pe umerii personajului principal şi vina şi implicit dezamăgirea lui de a îi fi dezamăgit pe cei dragi. Până la urmă o situaţie de cădere e o bună rampă de lansare a unei adevărate depresii, caz în care este o provocare pentru cei ce încearcă să ajute la rezolvarea ei.
De fapt scriu asta pentru că am fost, nu cu mult timp în urmă, în situaţia personajului principal şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am primit ajutorul de care aveam nevoie prin prietenii mei, evident le mulţumesc şi lor dacă îşi vor arunca vreodată privirea pe postarea aceasta, iar acum mă regăsesc în situaţia de a privi o problemă relativ similară din altă perspectivă. Constat cu tristeţe că nu sunt destul de logică în gândire şi de "pe poziţie" pentru a putea să am o atitudine fermă şi în acelaşi timp blândă, constat că sunt bulversată şi cel mai tare mă îngrijorează ideea de a nu fie eu cea care strică echilibrul, ne a nu fi eu cea care imprimă situaţiei o turnură greşită care ar putea împiedica personajul principal să primească ajutorul de la Dumnezeu, pe care ştiu că îl va primi, dar.. nici nu ştiu cum să zic.. nu vreau să fiu eu cea care să contribuie la un ajutor mai mic sau mai puţin eficient sau mai traumatizant.
Nu vreau să primească mai puţine daruri decât am primit eu într-o situaţie similară şi în acelaşi timp nu vreau să plece din situaţia asta fără să înveţe ce avea de învăţat. Ştiu am pretenţii :)
Să ai parte de lecţii cât mai puţin solicitante şi cât mai eficiente îţi doresc din suflet, iar pentru cele mai dificile şi traumatizante să ai parte de tot ajutorul de care ai nevoie!
Cu drag o melodie pentru inspirație.
Sarah Brightman- Deliver me
